Vara amintirilor

11 martie 2020   Film

● Ivana cea Groaznică (România-Serbia, 2019), de Ivana Mladenovic.

Ivana cea Groaznică confirmă talentul regizoral al Ivanei Mladenovic – precum și dorința sa de a se îndepărta de formula adesea crispată a filmelor Noului Val Românesc. Filmul urmărește pățaniile mundane, de zi cu zi, ale unei tinere actrițe – interpretată chiar de Mladenovic – care lucrează în România și se întoarce în Kladovo, orașul ei natal, preț de o vară. Regizoarea își reînnoiește interesul cvasi-sociologic pentru figuri excentrice, greu de „citit“ din prima, prezent deja în debutul Soldații. Poveste din Ferentari, rămînînd totodată fidelă unei ambiții de relaxare a sistemului formal. Cu tăieturi de montaj mai mult sau mai puțin vizibile, cu mișcări de cameră tremurînde, mai mult sau mai puțin aleatorii, filmul are cu siguranță un vibe interesant, dar nu vrea să impună nici o estetică – ci, în spiritul protagonistei sale confuze și alunecoase, se învîrte de colo-colo, explorînd zone diverse și înnodîndu-se lejer într-o cîrpeală de poveste, în care tonul îl dau interacțiunile pestrițe cu oamenii din localitate.

Căci tînăra nu e chiar în vacanță: deși venită acasă pentru odihnă, actrița – pe care o cheamă tot Ivana, dar Milenkovic – e luată repede în primire de primarul orașului pentru a deveni efigia unui festival consacrat prieteniei româno-sîrbe. În același timp, fata leagă o relație cu un tip mult mai tînăr decît ea, atrăgînd priviri pline de subînțeles din partea localnicilor; se ceartă cu părinții, care nu-i înțeleg nevoile; și pretinde că suferă de o afecțiune neidentificată. Se creează astfel un mozaic de mini-plot-uri, care apar și dispar pe nepusă masă. Unele sînt mai fertile: de pildă, atunci cînd Ivana decide să invite un cuplu de prieteni (Andrei Dinescu și Anca Pop) care să cînte în cadrul festivalului – și, cum-necum, toți trei ajung să-și dea arama pe față în niște scene autentice care privesc din interior traiul blazat-boem al acestor young adults. Alte fire se epuizează mai repede: e cazul ciocnirii previzibile dintre ceremoniile oficiale – o petrecere cîmpenească organizată de funcționari burduhănoși – și aspirațiile deloc normate ale Ivanei.

Cert e că filmul n-are timp – și nici nu-și propune – să sape prea adînc în vreunul dintre aceste pretexte de narațiune. Sărind dintr-una în alta după o structură lălîie mai apropiată de faza de reperaje premergătoare filmului decît de filmul însuși, Ivana cea Groaznică – profită din plin dar și suferă întrucîtva – de pe urma acestei atitudini total dezinhibate, conform căreia „a o pune de un film“ se dovedește ceva foarte simplu: o brumă de idei, o familie dornică să apară în fața camerei, o suplețe narativă care bricolează, aproape ca în filmul documentar, cu ce are la îndemînă – de la propria biografie la o apariție cameo a universitarului Andrei Rus sau la un moment documentar în care poetul Mircea Dinescu recită pe malul Dunării. Deși uneori – în absența unei mize mai serioase – filmul parcă amenință să se destrame sub ochii noștri.

Oricum ar fi, această raportare non-șalantă față de expresia „a face cinema“ e – după ani de Nou Cinema Românesc încrîncenat – o idee proaspătă la noi, ceva ce a mai fost testat, poate, în filmele Anei Lungu. E o adevărată plăcere să vezi cum filmul presară goluri în urma lui și nu-i pasă că nu le va mai umple nimeni – Care-i treaba cu „boala“ Ivanei? sau Ce trecut ascund Ivana și cîntărețul hippiot? sînt întrebări care rămîn, măcar parțial, în aer. Iarăși, intuiția de a plasa filmul „pe graniță“, explorînd aceste fluxuri dus-întors ale proximității frontierei, e grăitoare pentru intrarea cinema-ului nostru într-o fază transnațională: Kladovo-ul solar pe unde umblă Ivana e un melting pot sîrbo-român, în care celebrarea festivistă a relațiilor dintre cele două popoare devine firul roșu – oricît de șchiop – al acestui proiect cinematografic.

Ivana cea Groaznică e hipnotizat de prezența feminină a Ivanei. Filmul nu-i refuză nimic: toanele și hachițele, schimbările bruște de atitudine, temperamentul bolnăvicios invadează ecranul în fiecare scenă, transformînd povestea într-un solilocviu despre tinerețea frămîntată a unei femei. În conturarea acestei figuri pline de idiosincrazii, care nu se potrivește în nici un peisaj, filmul se repliază uneori într-o zonă sigură. E la îndemînă ca niște oameni în vîrstă din tren să atace de pe poziții retrograde practica yoga – sau ca părinții Ivanei, obligatoriu aparținînd unei alte lumi, să conducă o mașinuță Yugo... Ceea ce nu știrbește din reușita reală a filmului, care e străbătut de găselnițe inspirate de la un capăt la altul. Preferata mea: traversînd un pod peste Dunăre, camera filmează pe geamul mașinii, într-un cadru cu apa care se anunță „poetic“, însoțit de o muzică emfatică – dar poezia e stricată de o bară de metal cu rol de protecție, care blochează orice priveliște.

Ivana cea Groaznică rulează în cinematografe din 13 martie.

Mai multe