Urzeala vieţii

● Phantom thread, de Paul Thomas Anderson, SUA, 2017. 

Mai demult, mesajele trimise în sticlă, lansate în larg, aveau rolul unor răvașe de dragoste aproape metafizice, ludice instrumente făcînd cu ochiul capriciilor sorții lor. În poeziile trubadurilor medievali, răvașele erau surogatele iubirii idealizate, modelul epocii. În romanul lui Orhan Pamuk Mă numesc roșu, răvașele pe care îndrăgostiții le schimbă prin mijlocirea bătrînei Ester trădează mutări dibace pe tabla de șah a dragostei. În sfîrșit, în Firul-Fantomă, secretul cuturierului Reynolds Woodcock (Daniel Day-Lewis), designerul preferat de înalta societate londoneză a anilor ’50, sînt mesajele cusute în tivul sau dublura unei rochii, care pot transmite cele mai intime cuvinte, gînduri, dorințe sau declarații de dragoste. În filmul americanului Paul Thomas Anderson, semantica mesajelor prinse în tivul rochiei sau dublura redingotei este firul direct către magia vieții, un camuflaj tainic al vieții, a cărei urzeală complicată cere o poțiune fermecată pentru a o cunoaște cu adevărat.

Talentatul, capriciosul, egocentricul și perfecționistul Reynolds are nevoie de mitologie în viața sa, însă în același timp și-a construit un univers ermetic, cu reguli imuabile, din spatele căruia își coordonează viața, alături de sora și asociata sa Cyrill (Lesley Manville). Reduta lui este anihilată de apariția tinerei și fermecătoarei Alma (Vicky Krieps), o chelneriță veselă, naturală și deloc sofisticată pe care o cunoaște pe meleagurile natale, unde ajunge mînat de un presentiment al dorului de mama sa plecată dintre vii, a cărei prezență o percepe tot mai acut („îi simt parfumul“). Pasiunea care se naște între cei doi, cînd „se recunosc“, evoluează treptat mai mult în avantajul designerului, căruia Alma îi devine muză, confidentă, iubită și asistentă, într-un abandon fără pretenții acceptat de ambii. Personajul Almei pare o exemplificare a viziunii filozofului Ortega y Gasset despre iubire, pe care acesta o asociază cu o migrare virtuală către obiectul iubirii, „într-un fel de renunţare a sinelui“. O renunțare doar aparentă, căci, în plină gîndire magică, pe care regizorul american o imprimă nonșalant și cu umor urzelii filmului, tot unui mesaj cusut în tivul rochiei uneia dintre clientele de lux ale casei Woodcock i se datorează înlăturarea simbolică a „blestemului“ care o ține departe pe Alma de sufletul celui iubit (neputința acestuia de a se dărui cu adevărat, dar și dependența de firele obscure care încă îl leagă de sora și de mama sa).

Caldă, ambițioasă, conectată la impulsurile cosmice ale vieții, Alma reușește într-un fel aproape supranatural să dea echilibru unei relații subminate nu numai de marea diferență de vîrstă, de temperamentele diametral opuse, ci și de diferența sensibilă de statut social și pedigree familial. Iubirea generoasă a Almei îi dă iubirii autosuficiente a lui Reynolds elan și amplitudine cosmică, chiar dacă pentru asta are nevoie de mici trucuri, dar în jocurile dragostei totul e permis… Cerebralul Daniel Day-Lewis (cu a sa recognoscibilă școală britanică de actorie, care îi pune în valoare profilul de actor de compoziție prin excelență) și revelația Vicky Krieps compun unul dintre cele mai interesante – în complementaritatea sa organică – cupluri de pe marele ecran din ultimii ani.

Minunatele rochii create de Reynolds au o funcție dramatică specială, depășesc decorativul flamboaiant din, spre exemplu, Marie Antoinette al Sofiei Coppola, ele sînt o parte esențială a micro-universului lui Paul Thomas Anderson, ca într un balet pulsatil, ca într-un tablou canvas la scară naturală a vieții. Firesc, inclusiv camera joacă rolul unui personaj, ea este deseori deghizată printre personaje, țesînd cînd discret, cînd vizibil tivul dragostei și al urii, al vieții și al morții. Un melanj captivant și iscusit construit de film romantic, film de epocă, realism magic cu accente gotice ca în Jane Eyre, dar și un rafinat studiu de caractere ca în romanele lui Henry James. Totul pe fondul unui erotism discret, în tușe impresioniste și al unei atenții pentru detalii care îi relevă lui Anderson abilitatea de fin arhitect al cadrului și al poveștii. Un film onest, inteligent și frumos în cel mai direct perceptibil sens al cuvîntului.