„Urăsc ideologiile“ – interviu cu regizorul Elia SULEIMAN

7 noiembrie 2012   Film

Născut în 1960, Elia Suleiman este cunoscut pentru „trilogia palestiniană“: Chronicle of a Disappearance (1996, Premiul pentru debut la Veneţia), Divine Intervention (2002, Premiul Juriului şi Premiul FIPRESCI la Cannes) şi The Time That Remains (2009), filme care au fost proiectate la Festivalul „Les Films de Cannes à Bucarest“. 

Cum au fost primite filmele dumneavoastră în Israel?

Publicul de acolo îmi consideră filmele de autor, dar asta se datorează şi faptului că ele nu intră în cinematografe prin circuitul oficial, sînt proiectate la universitate sau, în cel mai bun caz, la cinematecă. Nu pot spune că există cenzură sau boicot în cazul meu, dar în general cam toate peliculele palestiniene sînt filme de propagandă. În Ierusalim eu pot lansa un film la cinematecă. Există un public de nişă, fie el cu vederi liberale sau de stînga, care apreciază în primul rînd latura vizuală a filmului meu, ingnorînd uneori complet subiectul abordat. În general, nici criticii de film din ţara mea nu intră foarte adînc în subiectele trilogiei regizate de mine. Un mare succes de public l-a avut Divine Intervention, excelent primit de critica locală, dar şi de public. Spre deosebire de The Time That Remains, unde mai toţi au refuzat să comenteze subiectul: naşterea statului Isreal.

Despre ce e vorba în acest film?

The Time That Remains este despre exil, bombardamente şi execuţie. Nimeni nu vrea să comenteze realitatea, o pun deoparte, ocolind tema în sine, dar punctînd artificiile vizuale. Recenziile au fost în general bune, dar publicul a găsit filmul angoasant, dezolant... Pelicula relatează 50 de ani de luptă într-un Nazareth ocupat de armata isrealiană. Este o ciudăţenie, pentru că Divine Intervention care, după părerea mea, e mai slab decît The Time That Remains, a avut un succes uriaş. Poate şi pentru că e un film oarecum relaxant, prin comparaţie cu acesta, care este şi cel mai personal, fiind o cronică de familie.

Sursa de inspiraţie a fost jurnalul tatălui dvs.

The Time That Remains sau „cronica unui prezent absent“ a fost un film foarte greu de făcut. Mi-a fost dificil să explic printr-o peliculă momentele dureroase prin care am trecut eu şi părinţii mei. Mama era în viaţă, dar foarte bolnavă, şi, nepropunîndu-mi să fac un documentar despre boala ei, am ales să prezint „latura poetică“ a suferinţei care a măcinat-o. Dar am întîmpinat atîta rezistenţă, de la producători la autorităţi, să nu fac acest film, încît toţi au vrut în final să marginalizeze filmul, încercînd să-l îndepărteze de marile festivaluri de gen. Cu toate acestea, The Time That Remains a ajuns în competiţie la Cannes, iar eu, de fiecare dată cînd îl văd, mă simt încă extrem de emoţionat. Filmul e mai puternic decît mine, mă atacă interior şi mă macină.

Cum reuşiţi să mai aveţi umor, dat fiind realitatea tragică?

Fără umor nu cred că aş fi putut supravieţui, iar uneori pînă şi războiul cade în derizoriu şi în parodie. Îmi place să privesc situaţia şi din acest punct de vedere.

Aţi spus undeva că Palestina este un „concept“, nu o ţară, şi că „singura ţară este memoria, iar memoria este corpul“...

E o realitate că nu pot vorbi de ţara mea, pentru că nu am ţară, nu mă simt acasă nicăieri. Mă simt puţin mai aproape de casă în Nazareth, dar e un oraş mic şi doar memoria mă face să aparţin puternic acestui loc. Înainte de a veni la Bucureşti, am fost două zile acolo, după trei ani de absenţă. Mi-au trebuit cîteva zile de singurătate înainte de a mă putea acomoda şi de a medita asupra a ceea ce sînt. Între timp am călătorit, nu mai am nimic acolo, părinţii mei nu mai trăiesc, iar legăturile mele cu locul nu mai sînt aceleaşi. Prin urmare, pot spune că mă simt acasă la Paris sau la New York, dar cuvîntul „patrie“ îmi e total străin. Am un fel de sentiment de apartenenţă care nu are nimic de-a face cu acela de a fi evreu. Mă aflu mereu la margine.

Aţi filmat 7 zile în Havana – film ce marchează o rupere totală de ceea ce aţi făcut pînă acum...

E o nouă direcţie în care vreau să mă îndrept. Dacă mi se dă o cameră de filmat, sînt gata să reiau acest gen de film. Am acceptat să fac filmul despre Havana pentru că ştiam că următorul meu lungmetraj va avea o stilistică similară. Mă refer la conţinut, dar şi la stilul vizual. Cînd am scris scenariul pentru filmul omnibus 7 zile în Havana, nu văzusem oraşul, dar am accceptat oferta ca pe o provocare, ştiind că acest loc poate deveni un pretext pentru un nou început. Nu mi-a fost uşor.

Sînteţi mulţumit de rezultat?

Da, pentru că este exact opusul acelei frămînturi interioare din filmele mele trecute. Episodul „Joi“ din 7 zile în Havana e un film lejer, accesibil, fără a fi superficial. Am încercat să-mi păstrez stilul, să fac un film ca martor al unui loc pe care nu-l ştiam defel. Nu am făcut din Havana un loc exotic, am fost onest cu mine şi faţă de camera de filmat, dar am ales să introduc poezia în scenariu pentru că aşa am simţit eu.

Ce urmează?

Am obosit, recunosc, de atîtea emoţii personale, de o implicare atît de puternică. Urmează un film mai puţin reflexiv, ca o reacţie la ce am regizat pînă acum. Vreau s-o iau mai uşor şi să marchez cumva diferenţa dintre o „piesă wagneriană şi un Jingle Bells“. Va fi o trecere frumoasă de la un registru la altul. Am fost fericit că havanezilor le-a plăcut filmul meu, că i-a impresionat. Ca o concluzie, înlăuntrul meu sînt mulţumit că am reuşit să mă distanţez de un anumit tip de cinema, dar am reuşit, cred, să arăt Cuba fără perdea, iar filmul e poetic, nu am ideologizat nimic. Urăsc ideologiile. 

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU 

Mai multe