Unde dragoste nu e

21 octombrie 2015   Film

● The Lobster (Irlanda-Marea Britanie-Grecia-Franţa-Olanda, 2015), de Yorgos Lanthimos.  

David (Colin Farrell) a fost părăsit de soţie şi are de petrecut patruzeci şi cinci de zile într-un hotel cu oameni fără parteneri ca să îşi găsească o nouă jumătate, altfel se va transforma într-un homar. Asta e convenţia socială în

primul film în limba engleză al regizorului grec Yorgos Lanthimos, într-o lume fictivă în care tirania cuplului a ajuns aşa de severă, încît singuraticii care nu se descurcă să îşi găsească iubirea sînt în felul acesta „ajutaţi“; ca animal, i se explică lui David, ar primi o nouă şansă de a se îndrăgosti de un animal similar. 

Lanthimos (care a lucrat aici împreună cu co-scenaristul constant Efthymis Filippou) şi-a cîştigat reputaţia de cineast conceptual, după filme precum

(2009, cu titlul internaţional

), despre o familie cu copii adulţi care sînt ţinuţi captivi de părinţi şi sînt învăţaţi noţiuni false, încît să nu descopere niciodată o lume mai largă decît casa lor, şi

(2011), despre un grup de actori care îşi intră în rol ca rudele decedate ale clienţilor (sau orice fel de

şi reconstituie împreună cu ei momente preţioase sau, din contra, încasează insultele reprimate faţă de cei regretaţi de-a lungul vieţii lor. Cu alte cuvinte, Lanthimos e omul potrivit să ia concepte tradiţionale care supravieţuiesc în societatea modernă (familie, doliu, iubire romantică) şi să le ducă mai departe pînă la concluzia ilogică. 

Legile societăţii din

sînt amuzante (pentru spectatori, care le pot privi detaşat şi fără frică de metamorfoză) în sensul în care e amuzant un lucru stabilit arbitrar şi apoi impus cu forţa. Cineva îşi găseşte perechea cînd descoperă o compatibilitate destul de strictă – dacă, de exemplu, amîndoi au sîngerări frecvente din nas sau miopie, sau amîndoi sînt foarte buni la matematică, mai buni decît erau partenerii lor anteriori. După cum o demonstrează cazul lui David, la regula de aur a fericirii în cuplu nu se fac concesii pentru oameni părăsiţi, nu li se acordă nici un răgaz pînă cînd sînt nevoiţi să îşi caute o nouă iubire durabilă. În schimb, există un mod de a amîna transformarea în animal, şi pentru asta se organizează (pentru singuraticii-în-căutare) o vînătoare, în pădure, de oameni care n-au partener (şi care nici nu îşi mai caută); fiecare

care e împuşcat cu tranchilizant de către cineva din hotel îi aduce vînătorului prelungirea cazării cu o zi, astfel încît cea mai crudă femeie din hotel locuieşte acolo practic dintotdeauna. 

Hotelul-purgatoriu în care va petrece David cele patruzeci şi cinci de zile ar semăna cu o destinaţie de vacanţă (e luxos, se organizează petreceri) dacă n-ar avea o numărătoare inversă şi tot felul de exerciţii de umilire pentru cei care au ajuns aici: în prima zi, lui David i se prinde cu cătuşe un braţ la spate pentru a-i aminti „cu cît e mai bine în doi decît singur“, iar restul zilei trebuie să se descurce cu o mînă; apoi, periodic, menajera (Ariane Labed) vine în camera lui să se frece cu fesele învelite doar în ciorapi de pantalonii lui (nu ni se spune care e prevederea echivalentă pentru femei, dar sîntem informaţi că masturbarea e interzisă). Există demonstraţii puse în scenă de personal cu scopul de a-i convinge pe privitori de pericolele ce decurg din a trăi neînsoţit (înecatul cu mîncare, violul iminent din timpul plimbării de seară…), care în plus sînt jucate cu o stilizare explicativă care aminteşte de gesturile stewardeselor. Pentru un loc în care toată lumea încearcă să se facă plăcută, viaţa socială e destul de anostă şi tulburătoare, din moment ce nimeni nu poate intra în vorbă cu altcineva fără presiunea că ar putea fi legaţi unul de altul pentru tot restul vieţii. 

Urmînd personajul lui Colin Farrell, care pare să aibă mai mult elan să exploreze, ajungem să cunoaştem destul de bine dinamica vieţii din hotel. Alţii ca el sînt mai grăbiţi să îşi îndeplinească misiunea într-un fel sau altul: sîsîitul interpretat de John C. Reilly nu se poate gîndi decît la ce urmează să se întîmple, iar şchiopul lui Ben Whishaw îşi inventează o problemă pe care nu o are pentru a seduce o fată care îl interesează. Partea a doua din film se petrece în tabăra de

evadaţi din pădure, unde regulile sînt altele, dar la fel de stricte. Conducătoarea anonimă (interpretată de Léa Seydoux) e acolo ca să se asigure că nimeni nu pleacă în cuplu şi nimeni n-are timp să se facă foarte comod. Lui David îi tot aminteşte să îşi sape mormîntul. 

e mai uşor de reţinut pentru concept şi scenariu decît pentru execuţie, dar o parte din deciziile regizorale sînt şi ele destul de inspirate. Jocul actorilor e în mod consistent lipsit de vlagă – o opţiune stilistică ce face parte din repertoriul cinema-ului european, dar n-ar ajunge niciodată într-un

în care totuşi actorii sînt cei care aduc publicul la film, nu premisa; deci merită apreciat aici faptul că un ansamblu de actori talentaţi sînt dispuşi să mai ţină capacul peste artificiile pe care le au în recuzită. Pe lîngă progresia narativă, urmărim şi explicaţiile unei voci (ocazionale) din

, şi ea fără vlagă, despre care aflăm tîrziu că îi aparţine lui Rachel Weisz, avînd la rîndul ei o fugară fără pereche.  

va rula pe 24 şi 25 octombrie în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest şi merită văzut – e printre cele mai interesante filme care au avut premiera mondială în 2015 la Cannes, un festival în care filmele incisive sînt destul de rare, în ciuda faptului că selecţia preţuieşte tematica lor mai mult decît exigenţele cinefile. E relevant pentru lumea de azi în măsura în care există conceptul de „

-ism“ – prejudecata socială că oamenii care sînt

sînt mai puţin fericiţi, umani, compleţi sau capabili să treacă prin viaţă decît cei care o împart cu altcineva. Altfel, la cît de schematică e lumea diegetică creată de Lanthimos, pare că, atunci cînd doi oameni se potrivesc, pot să aibă o viaţă bună împreună chiar dacă amîndoi sînt orbi (şi că familia lor nucleară nu va ajunge ca în

). La fel, simplismul legilor compatibilităţii e atît de deprimant încît ar fi greu de înţeles de ce ar căuta cineva iubire. Ar părea mai plauzibil un final fericit în realitate.  

Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă. 

Dilemei vechi

Mai multe