Un poet al verii
● Amanda (Franța, 2018), de Mikhaël Hers.
De-a lungul timpului, cinema-ul francez nu a dus lipsă de „poeți ai verii“, de la Jacques Rozier la Éric Rohmer: regizori care au știut să capteze suflul torid al verii, bucuria vacanțelor lungi, trîndăvia și langoarea în plină arșiță care le acompaniază. În cinema-ul contemporan, continuatorii cei mai înzestrați ai acestei direcții – o direcție, trebuie spus, cît se poate de caracteristică francezilor, pentru care vacanța de vară e sacră – se numesc Guillaume Brac și Mikhaël Hers. Ambii pun în joc o viziune tandră și umanistă: în filmele lui Brac, de la Un monde sans femmes (2011) la minunatul L’île au trésor (2018), poezia tolănirii la soare e însoțită de o ironie fină; la Hers, în schimb, e umbrită de melancolie.
Dincolo de aceste diferențe de nuanță, ceva îi apropie: conștiința (aproape paradoxală, aș zice) a faptului că, în urma atentatelor care au lovit anii trecuți Franța, acest tip de cinema economicos și relaxat nu mai poate funcționa la fel; înțelegerea nevoii ca aceste filme – care țintesc, mai presus de orice, un mod de a concepe viața à la française – să documenteze perturbările din rutina de zi cu zi pe care le-au iscat evenimentele respective. De cîțiva ani – e o evidență –, vara a prins să curgă altfel; în ce privește loisir-ul, petrecerea timpului liber la care francezii excelează, atentatele au schimbat totul. Brac vorbește oblic despre această schimbare în recentul său Contes de juillet, în care sărbătoarea zilei naționale se încheie cu anunțul radio-fonic al atentatului terorist din Nisa; Hers atacă subiectul ceva mai frontal în Amanda. E la mijloc, mi se pare, o necesitate de a da seamă oarecum similară – desigur, păstrînd proporțiile – transformării prin care a trecut cinema-ul în urma apariției lagărelor de concentrare: în fața terorii, filmele nu mai puteau să spună aceleași povești în același mod. Acest nou bilanț post-tragedie are ceva diferit, totuși: anume că Brac și Hers doresc să arate cum, în parcela de umanitate rănită în miezul ființei sale, ceva persistă, rezistă, ține piept barbariei – un fel de a spune că viața merge mai departe, că, în fapt, atentatele nu au schimbat totul.
Amanda, acest film de o delicatețe rară, vorbește despre vieți date peste cap – dar și despre reclădire, dar și despre licăririle mici de care ne agățăm în noapte. După cum spuneam, atentatul – această irupere a liniștii – e un subiect la o primă vedere incongruent cu universul intimist, care stă sub semnul unei eterne rutine tihnite, pus în scenă în trecut de Hers. Ionuț Mareș, în recenzia sa, a punctat corect: „[…] în ciuda dramatismului subiectului – răul, groaza, moartea nu sînt numite, nu sînt reprezentate. Atenția pe care o cerșesc teroriștii – și care primează în discursul mass-media – este refuzată aici“. Cu alte cuvinte, perspectiva lui Hers, punctul său de observație asupra acestei teme grave (și, mai ales, încă foarte proaspete) e salutar: Amanda constituie contrapunctul solar și plin de generozitate al unui film revanșard precum In The Fade al lui Fatih Akin, în care teroarea era răzbunată prin teroare.
În demersul lui Hers, etică și estetică se articulează reciproc, căci modestia unei mizanscene lipsite de gratuități stilistice permite apariția unei veritabile ecologii a grijii, în care personajele îndoliate se sprijină reciproc, fac-să-fie-bine unul pentru celălalt. Cadrele sînt condiționate de o microdramaturgie a gesturilor discrete, pline de căldură umană – mîngîieri, mici vorbe de încurajare –, care conduc, încet-încet, către cicatrizarea inimilor și a rănilor. Văd, în acest proces răbdător, singura manieră de a filma atît atentatele – cu sobrietate –, cît și doliul care le urmează – cu pudoare.
Nu e unicul unghi din care poate fi privit Amanda: despre tinerețe și despre trecerea către viața de adult pe care o descrie – aici brutală, în trecut, în filme precum Memory Lane, mereu tergiversată – am discutat în altă parte. Remarc totuși că, din cariera lui Hers, Amanda e fără îndoială filmul cel mai ancorat în timpul lui – și că, așa cum personajele sale (mai ales adorabila Isaure Multrier în rolul Amandei) caută breșe prin care să facă suportabilă tragedia, tot așa filmul ascunde, în spatele vederilor sale solare cu Parisul de azi, o seamă de fisuri: tînărul David (Vincent Lacoste) e nevoit să facă naveta între mai multe job-uri firave pentru a-și permite un trai decent; în aceeași notă, există repetate scene în care geanta lui David e controlată de un agent de securitate (la intrarea în școală, într-un parc etc.). Sînt mici indicii ce demonstrează priza la real de o mare acuitate a acestui film catifelat, în care lumea noastră vine să se reflecte, fără teze moraliste, dar și fără idealism, cu tot ce are ea mai zbuciumat și mai bun deopotrivă.
Amanda rulează în cinematografe începînd cu 24 mai.
Victor Morozov este critic de film.