Un mic cercetaş de altădată
● Aventurile lui Tintin / The Adventures of Tintin: The Secret of the Unicorn (SUA, 2011), de Steven Spielberg.
Adaptat după benzile desenate ale lui Hergé, intrate în canonul culturii europene fără să fi devenit niciodată la fel de populare în SUA, Aventurile lui Tintin: Secretul Licornului e o animaţie hollywoodiană care, după cum era de aşteptat, nu datorează mare lucru, pe partea de look, sursei sale de inspiraţie – desenului neîncărcat şi culorilor primare care, lalolaltă cu refuzul efectelor de perspectivă şi de umbre, recomandă albumele cu Tintin (apărute mai întîi în Belgia, începînd din 1930) drept proto-Pop Art (recunoscut ca atare de Andy Warhol şi Roy Lichtenstein). Animat pornind de la mişcările filmate ale unor actori reali, în 3D şi în regia lui Steven Spielberg, filmul exploatează din plin posibilităţile fotorealiste ale animaţiei contemporane de mare buget, în ceea ce priveşte texturile obiectelor, reflexiile, simularea luminii naturale etc. Ce-i drept, graficii din albumele originale i se aduce un omagiu dulce chiar la începutul filmului, într-o secvenţă în care Tintinul lui Spielberg se lasă desenat de un portretist de talcioc, rezultatul fiind chiar Tintinul lui Hergé. Ca şi al lui Hergé, Tintinul lui Spielberg e un adolescent oarecum peterpanesc, îmbrăcat în pantaloni bufanţi (ca ai unui golfeur sau ai unui colegian de altădată), a cărui personalitate redusă la o unică trăsătură – intrepiditatea de supercercetaş – e însă mai puţin la locul ei în lumea asta fotorealistă decît în lumea fără relief şi fără umbre a lui Hergé. De profesie reporter, Tintinul lui Spielberg e cetăţeanul unei ţări europene care pare un compozit anglofrancez de pe la jumătatea secolului trecut; aşa se şi cuvine, avînd în vedere că aventurile lui iniţiale au fost publicate – şi traduse în multe limbi – din anii ’30 pînă în anii ’70 şi că numele personajelor secundare au fost naturalizate de traducătorii dintr-o ţară sau alta, căţelul eroului devenind iconic nu numai sub numele lui franţuzesc (Milou), ci şi sub cel englezesc (Snowy), iar duoul comic al gemenilor detectivi devenind la fel de celebru sub firma lui englezească de adopţie (Thompson şi Thomson) ca sub cea din patria mamă (Dupond şi Dupont). Atît căţelul, cît şi detectivii apar în filmul lui Spielberg (anunţat ca fiind primul dintr-o serie), ca şi alţi doi sateliţi importanţi ai eroului – redutabila soprană Castafiore şi (mai ales) hirsutul-inimosul-alcoolicul lup de mare Haddock. Acesta din urmă are aici un accent scoţian, personalitatea comică cea mai închegată din film şi bucăţile de dialog cele mai zemoase lingvistic. Atunci cînd face cunoştinţă cu Tintin, e atît de beat încît îl confundă pe Snowy cu un şobolan de Sumatra. Convingîndu-l pe Tintin să-şi rişte viaţa ca să fure o cheie de la briganzii care i-au confiscat vaporul, în timp ce aceştia dorm (cheia nu deschide decît uşa cămării cu băuturi, însă Tintin nu ştie asta), Haddock îl ghidează printre hamacele bălăngănite de tangaj, recomandîndu-i să aibă grijă mai ales la brigandul care şi-a pierdut pleoapele la un joc de cărţi, dar şi la cel cunoscut pentru apucătura de a se „nunti“ cu animalele ş.a.m.d.
Cu hărţile lui secrete, caschetele lui coloniale şi tehnologia sa militară „de epocă“, filmul apare în opera lui Spielberg ca o prelungire a seriei Indiana Jones. (Spielberg calcă însă mai cu grijă pe frontul caschetelor – aici, Marocul francez – decît a făcut-o în Egiptul primului Indiana sau în India celui de-al doilea, ambele filme fiind acuzate că, la pachet cu vechiul parfum de aventură, reproduc şi vechile atitudini ale colonizatorilor faţă de colonizaţi; asemenea atitudini nu lipsesc cu totul nici din vechile albume cu Tintin.) Atunci cînd Tintin ajunge la comanda unui hidroavion şi, întrebat de Haddock dacă ştie să-l piloteze, îi răspunde că nu, dar că a intervievat odată un pilot, Spielberg pare să reia o situaţie şi un schimb de replici din Indiana Jones şi templul blestemat, iar relaţia celor doi în această scenă de acţiune şi în altele (implicînd tancuri, motociclete cu ataş şi, din partea lui Haddock, o tendinţă de a sabota încercînd să ajute) e în unele privinţe ca o reluare a relaţiei Harrison Ford-Sean Connery din Indiana Jones şi ultima cruciadă. Lucrînd de data asta în filmul de animaţie, Spielberg poate însă să depăşească ce-a făcut în Indiana Jones-uri în domeniul cascadoriei comice: de pildă, poate augmenta resursele lui Snowy – prezenţa de spirit, agilitatea ş.a.m.d. – astfel încît acestea să le depăşească de mai multe ori pe ale tuturor căţeilor-vedetă de pînă acum (Lassie, Rin Tin Tin etc. luaţi la un loc), fără a înceta să semene a resurse cîineşti. De două ori în cursul filmului, Snowy aleargă printr-un oraş întreg, o dată pe urmele unor răpitori şi o dată după un şoim care a zburat cu o hartă în cioc; ajuns pe capota unei maşini, el începe să alunece pe lăbuţele din faţă, lăbuţe pe care în cadrul următor le vedem dinăuntrul maşinii, iţindu-se comic în partea de sus a parbrizului: spectacol poate să facă oricine (dacă bugetul e generos), dar după asemenea detalii se recunoaşte un regizor cu adevărat capabil să gîndească vizual.