Un jaf cam demodat
● Vier gegen die Bank / Patru contra unei bănci (Germania, 2016) de Wolfgang Petersen.
Patru contra unei bănci este remake-ul filmului pe care acelaşi Wolfgang Petersen (cunoscut mai degrabă pentru oscarizatul Submarinul, 1981, sau blockbuster-e precum Troia, 2004) îl făcuse pentru televiziune în anii ’70. Povestea, cu un scenariu de Tripper Clancy, bazat pe cartea The Nixon Recession Caper de Ralph Maloney, este cea a unui jaf care are loc după modelul unui heist movie comic american, dar cu personaje şi cu un ritm al acţiunii care reduc proporţiile supradimensionate pe care le au filme precum Ocean’s Eleven (2001) de Steven Soderbergh. Cei patru sînt cît se poate de obişnuiţi (nici minţi geniale, nici rataţi care dau din greşeală peste norocul vieţii lor). Chris (Til Schweiger) e un sportiv pe jumătate dur, pe jumătate comic, cu o arcadă spartă, care vrea să îşi deschidă o sală de sport, Max (Matthias Schweighöfer) e un băiat de bani gata care vrea să îşi cîştige independenţa faţă de familia sa mult prea bogată, Tobias (Michael Herbig) e un angajat geeky al băncii, cu tunsoare tradiţionalistă, ochelari, vestă şi cravată, care are o problemă cu nuditatea, lucru care îl face timid în relaţiile sale sociale, şi nici măcar Peter (Jan Josef Liefers), care e actor, nu aduce mai mult glamour echipei. Cei patru au în comun faptul că au fost traşi pe sfoară de directorul băncii, care le goleşte conturile la trei dintre ei (cu economiile lor modeste, nu conturi de miliardari) şi îl face vinovat pe al patrulea, Tobias, pentru a l da afară.
E de ajuns o comparaţie cu filmele cu jafuri, dintre care The Big Short din 2015 al lui Adam McKay e una dintre cele mai interesante propuneri, dar şi cu filme de acţiune care încearcă să nu supraliciteze folosirea de tehnologie, precum Jason Bourne (2016) al lui Paul Greengrass, pentru a-ţi sări în ochi că în Patru contra unei bănci ea lipseşte în cea mai mare parte. Deşi există smartphone-uri, ele sînt folosite ca telefoane şi deşi Tobias e un geek care lucrează la un computer, felul în care plănuiesc jaful exclude lucruri pe care le-ar fi putut face folosind informaţii din propria bază de date a băncii. Faptul se datorează caracteristicii filmului, aceea că respectă în linii mari atmosfera anilor ’70 în care era plasat filmul original, pe care îl recreează, dar chiar şi aşa, noul film dă impresia că undeva în schema sa lipseşte un hacker sau aparatura de supraveghere ultraperformantă. Această atmosferă a anilor ’70 ia cel mai bine contur prin prezenţa unei femei fatale detectiv (Antje Traue) care li se opune celor patru prin faptul că nu mai urmează modelul realist după care sînt construiţi ei – e detectivul mult prea inteligent pentru un jaf ca al lor, iar prezenţa ei acolo nu poate decît să creeze o notă comică printr-un raport de forţe inegal. Într-una din scene, după ce echipa comite jaful şi se reuneşte să bea ceva la barul lor obişnuit (deloc preocupaţi că umblă împreună), telefoanele lor încep să sune, rînd pe rînd, iar la telefon e acelaşi detectiv care îi invită la secţie pentru a li se pune cîteva întrebări.
Nivelul pe care îl atinge comicul, ca şi suspansul creat de jaful propriu-zis, nu e foarte ridicat, menţinînd mai mult o atmosferă amuzantă, nici atît de antrenantă cît să îşi ţină spectatorii cu sufletul la gură, nici atît de comică încît să ajungă o comedie care provoacă hohote de rîs. Multe dintre scene sînt clasice, de pildă cea în care, după ce jefuiesc banca, atacatorii dau foc dubiţei de care se folosiseră, pentru a-şi aminti apoi că genţile cu banii se aflau în interiorul ei. Punctul culminant al creării comicului coincide cu punctul culminant al jafului. Vrînd să îl ferească pe Tobias de acuzaţiile pe care i s-ar fi putut aduce (şi totodată să evite să îl implice în acţiunea jafului pentru care îl consideră nefolositor), colegii săi de echipă îi propun să îşi găsească un alibi infailibil în timp ce ei săvîrșesc jaful şi totodată să scape de problema sa privind nuditatea. Tobias acceptă cu o destul de bizară uşurinţă propunerea şi se înfăţişează pe un stadion plin de oameni care îl aşteaptă pe Papă, unde iese din mulţime dezbrăcat pentru un maraton în faţa a zeci de camere de luat vederi şi fotografi. Însă tuşele pe care le adaugă Petersen nu sînt neapărat şi de fineţe – Tobias e destul de dezinhibat pentru cineva care a trăit urmărit de groaza de a nu se dezbrăca, ceilalţi spectatori din public sînt prea puţin conturaţi în oripilarea lor, iar Papa rămîne undeva în depărtare fără ca reacţia sa să devină vizibilă. În rest, filmul acesta de public conţine, fără a suprasatura, toată paleta obişnuită de gaguri: personaje aruncate pe fereastră, uşi sparte, răpiri şi ameninţări cu tortura, furculiţe înfipte în mînă şi folosirea pe post de armă falsă a unei tablete de ciocolată.
Ancuța Proca este critic de film.