Un impresar
• Ursul (România, 2011), de Dan Chişu.
Cel de-al doilea film scris şi regizat de Dan Chişu, Ursul, e în genul carnavalesc-balcanic inventat de Emir Kusturica (şi descris de criticul american J. Hoberman ca un amestec de Fellini la viteză accelerată cu „dansul săbiilor“ în variantă gipsy şi cu „dansul Sfîntului Vitus“). N-are nici măcar o fărîmă din ingeniozitatea regizorală a lui Kusturica – e sută la sută poveste şi zero la sută stil regizoral –, dar n-are nici pretenţiile de nobleţe ale altor contribuţii româneşti recente la tradiţia respectivă, precum cea a lui Horaţiu Mălăele din Nunta mută sau cea (doar parţial românească) a lui Radu Mihăileanu din Concertul. Şi e mai bine aşa – decît amestecul de influenţe stilistice neasimilate din filmul lui Mălăele, mai bine fără pic de stil. Complimentul „postmodernist rafinat“, adresat anul trecut lui Chişu de către criticul Valerian Sava, e comic de nepotrivit: Chişu povesteşte ca un om neîmpovărat de nici o conştiinţă specială a tradiţiilor narative la care aderă şi de nici o ambiţie particulară de a-şi marca propriul teritoriu în interiorul acestor tradiţii – spre deosebire de Mălăele şi de Mihăileanu, ale căror demersuri trădează o parte din anxietăţile ce vin odată cu conştiinţa de sine. În Ursul, Chişu încă n-a ajuns să-şi complice viaţa în felul acesta.
Acţiunea comediei lui se desfăşoară la cîteva luni după Revoluţia din decembrie 1989, cînd ideea că de-acum înainte îşi vor hotărî singuri soarta este încă ameţitor de nouă pentru români. Lucrurile nu stau altfel nici la Circul din Bucureşti: se dezbate cu urlete situaţia financiară a instituţiei, se urzesc proiecte nebuneşti de remediere a acesteia, se votează printre alte urlete, se cere repetarea votului şi se scandează „Nu ne vindem ursul!“ – asta deoarece proiectul de salvare financiară avansat de directorul Circului constă în eliberarea bătrînului urs zis Moşu’ într-un anumit colţ de natură şi în bătaia puştii unui anumit turist german, care ar fi dispus să plătească zeci de mii de mărci pentru a vîna un autentic urs carpatin. Propunerea lui fiind respinsă de angajaţi, directorul n-are altă soluţie decît să fure ursul şi să pornească, într-o cursă contra cronometru, spre locul de întîlnire cu vînătorul german. Descoperind ticăloşia, angajaţii se înghesuie în trei vehicule (printre care o motocicletă cu ataş) şi pornesc pe urmele lui, majoritatea încă îmbrăcaţi în hainele de scenă (din care, de altfel, nu par să iasă niciodată). La rîndul lui, vînătorul e îmbrăcat într-un fel de costum tradiţional, cu pantaloni tirolezi şi pană la pălărie. Efectul de carnaval e desăvîrşit în momentul în care el poposeşte la o nuntă de romi, unde se îmbată, fiind cît pe-aci să nu mai ajungă la întîlnire. Date fiind toate acestea, e de apreciat disciplina cu care Chişu spune povestea, deşi aspectul cîrpit-la-montaj al unora dintre scenele de acţiune implicînd ursul – de exemplu, cea în care, transportat în duba directorului, trece pe lîngă un alt urs, aparţinînd unor romi, întîlnire ce-i înnebuneşte pe amîndoi – sugerează că regizorul n-a putut să obţină toate cadrele pe care şi le dorise. În general, ursul proiectează mult mai puţină personalitate decît s-ar cuveni, dat fiind statutul lui de personaj titular. Din contră, unii dintre colegii lui umani din distribuţie se proiectează cu toate puterile – cel puţin alea vocale. Sigur că prea multă subtilitate actoricească nici n-ar avea ce să caute într-un film de genul ăsta, dar unora dintre actori – care vorbesc tot timpul la fel de sus, şi anume foarte sus – nu le-ar fi stricat să mai umble din cînd în cînd la butonul de volum. Astea fiind zise, Mihai Constantin (interpretul dresorului) e bine asortat la urs; Magda Catone (asistenta iluzionistului) e cu siguranţă o apariţie, în echipamentul ei de prostituată felliniană; Axel Moustache (care figurează pe genericul de final cu numele de Alexander Mustaţă) are în permanenţă un zîmbet fericit pe faţă (joacă rolul unui inventator rom poreclit Tarantino, deşi numele respectiv încă nu însemna absolut nimic – nici în România, nici în California – la vremea cînd se desfăşoară acţiunea); Şerban Pavlu, care, spre deosebire de majoritatea celorlalţi membri ai distribuţiei, nu are nici blană, nici haine viu colorate (e directorul circului), are în schimb un registru comportamental mai variat; Cosmin Seleşi (contabilul circului) face chiar un pic de compoziţie (mustaţă pleoştită, expresii mîhnite şi sandale purtate peste ciorapi); iar Claudiu Bleonţ (iluzionistul) e surprinzător de reţinut. În pofida unui final trist (deşi, ce-i drept, doar sugerat) care e nelalocul lui într-un film atît de lejer, Ursul e cea mai puţin disfuncţională comedie populară românească din recenta serie ce mai cuprinde Naşa, La bani, la cap, la oase şi Bună! Ce faci?, deşi talentele demonstrate aici de Chişu sînt doar talentele unui impresar, nu şi talentele unui om de cinema: e un film în care contează doar anecdota, nu şi tehnica spunerii ei (aceasta e neglijabilă), după cum contează doar menajeria care umple ecranul, nu şi meşteşugul regizoral (numit şi stil) al umplerii lui.