Un Gatsby coreean
● Beoning / Burning (Coreea de Sud, 2018), de Lee Chang-dong.
Les Films de Cannes à Bucarest (19-28 octombrie 2018) este probabil cel mai așteptat eveniment cinematografic al anului. În desișul filmelor cu patalama canneză poate fi dificil să te orientezi și există riscul să ratezi opere importante – de aceea am ales un film care cred că ar trebui pus în capul listei. Motivele pentru care m-am oprit la Burning, ultima creație a sud-coreeanului Lee Chang-dong, sînt variate. Pe de o parte, competiția de pe Croazetă de anul ăsta, spre deosebire de cea din 2017, a avut suficiente lucruri interesante de oferit, și a părut că Asia – reprezentată de maeștri ca Jafar Panahi, Jia Zhang-ke sau Hirokazu Kore-eda, toți cu filme reușite – s-a aflat în poziție de forță, deci a venit momentul să vedem și de ce. Pe de altă parte, e posibil ca numele lui Lee să nu fie la fel de sonor precum cele de mai sus, iar faptul că filmul său a plecat de la Cannes fără premiu (cu excepția celui acordat de Critica Internațională), coroborat cu reticența distribuitorilor autohtoni cînd vine vorba de filme asiatice, îmi spune că dacă nu e văzut acum, riscă să nu mai fie văzut niciodată. Și-apoi, cel mai evident motiv ține de estetic: Burning e pur și simplu un film minunat.
L-am văzut acum cîteva săptămîni, și de atunci mă tot gîndesc la el – măiestria mizanscenei lui Lee îl face deopotrivă agreabil și opac. În filmografia deloc prolifică a regizorului (opt filme în peste douăzeci de ani), Burning e cu siguranță cel mai light, o apariție bizaroidă între preocupările tematice mai grave – moarte, religie, viol – din trecutul cineastului. E drept că în centrul noului său film se află o dispariție misterioasă, dar povestea se consumă între tineri ușor confuzi, care nu par să dețină controlul deplin asupra situațiilor pe care le traversează.
Burning e inspirat de o nuvelă a lui Haruki Murakami tradusă și la noi – Arderea hambarelor –, inclusă în volumul Elefantul a dispărut. Textul lui Murakami, cu excepția unor momente tihnit stranii specifice prozei pe care o practică (cum ar fi o discuție alcoolizată între personaje), e mediocru; în comparație, filmul e cu cîteva ture în față. Nuvela prezintă relația vaporoasă dintre un bărbat căsătorit și o fată mai tînără. Cei doi fac cunoștință întîmplător, se împrietenesc, dar la un moment dat în viața fetei mai apare un băiat misterios care îi acaparează atenția. Cum-necum, nou-formatul trio nu rezistă mult, fiindcă fata dispare în urma unei discuții în care tînărul recent intrat în poveste îi mărturisește bărbatului pasiunea sa pentru incendierea hambarelor. Evenimentele povestirii sînt mai degrabă survolate de la distanță, și se vede că Lee, alături de co-scenaristul Jungmi-Oh, a lucrat ca să le dea greutate. Filmul pare mult mai țintit, renunță la balast (personajul principal nu mai e căsătorit, e doar un proaspăt absolvent cu ambiții de romancier) și, grație timpului de rulare de aproape 150 de minute, construiește migălos situații – de pildă, pînă la intrarea în scenă a tînărului, între băiat și fată pare că se țese o idilă serioasă; apoi, după dispariția fetei, protagonistul anchetează cele petrecute cum poate. Certitudinea intuiției scenaristice a lui Lee transpare din cele mai mici găselnițe: în carte, fata are obiceiul ciudat să adoarmă imediat, oriunde s-ar afla; în film, apetența pentru somn e înlocuită cu aceea, mult mai ascuțită, a dezbrăcării în fața băieților.
Imaginea tînărului care se implantează între cei doi îmi dă tîrcoale de la prima vizionare – e o figură alunecos-enigmatică, iar actorul de seriale comerciale Steven Yeun reușește să-i redea, printr-o mimică relativ restrînsă, acel „ceva“ impalpabil din priviri. Spre deosebire de ceilalți doi, care își duc viața năuc, acest personaj pare că vede lucrurile mai larg, nu se lasă niciodată dus de val. Mai mult, aparține unei clase sociale superioare – conduce un Porsche, deține o locuință uriașă într-un cartier select și (aidoma lui Gatsby) nimeni n-are habar din ce trăiește. Lee (care a fost o perioadă și ministru al Culturii în Coreea) inserează discret un comentariu pe marginea decalajelor din societate –, dar cadrele sale, fie că surprind casa de la țară a protagonistului, fie că se petrec în apartamentul luxos al străinului, nu au nimic acuzator în ele. Secvențele filmului sînt lungi și negrăbite, iar unele dintre ele – ca, de exemplu, transpunerea discuției murakamiene descrise mai sus, pe fundalul unui apus la țară – sînt mostre vizual-scenaristice extraordinare.
Filmografia lui Lee a crescut de la un film la altul. Primele sale încercări nu erau lipsite de un anume farmec și de o ambiție certă (mai ales Peppermint Candy, din 1999, care urmărește aproape două decenii din viața unui personaj), dar Lee părea că apasă prea tare pedala patosului și că vrea să impresioneze. Filmele mai recente sînt, însă, capodopere: Secret Sunshine (2007) prezintă poate cel mai intens conflict între credință și ateism de la Ordet al lui Dreyer încoace; Poetry (2010), spus din perspectiva unei bunici cu început de Alzheimer, e de o sensibilitate domoală, iar narațiunea sa se consumă mai mult în subînțelesuri dureroase. Dar Burning este cel mai „plin“ film al său, căci amestecă genurile cinematografice cu o subtilitate și o voluptate rar întîlnite – traversînd cu abilitate întreg spectrul care separă filmul romantic de thriller, pentru plăcerea pură a narațiunii.
Era nevoie de un regizor talentat pentru a surprinde atmosfera indicibilă în care se scaldă tinerii lui Murakami, captivi sub zodia nefericită a iluziilor. Adaptarea lui Lee nu numai că redă starea asta cu acuratețe, ci o face bîntuitoare pînă la ultima secundă.