Un documentar provocator-ironic
● Safari (Austria, 2016), de Ulrich Seidl.
Provocatorul documentar al regizorului austriac Ulrich Seidl, prezentat în afara competiţiei la Festivalul de Film de la Veneţia, urmăreşte cîţiva turişti (dintre care face parte cuplul prezent şi în filmul său din 2014, În pivniță, împreună cu membrii mai tineri ai familiei) care merg în vacanţă în Africa, ca mulţi alţi europeni asemeni lor, cu scopul de a omorî animale sălbatice, pentru a le transforma apoi în trofee bune pentru decor pe pereţii caselor în care locuiesc. Spectacolul inconfortabil şi grotesc care are loc în Safari conţine în mare parte două acte, alternate prin montaj şi construite minuţios, alternînd scenele uciderii animalelor, care au loc în mediul natural, cu interviurile cu vînătorii din camere decorate cu trofeele acestora. În prima parte, asistăm la procesul vînătorii filmat în stil (aparent) observaţional, cu o cameră zgîlţîită, fără că persoana din spatele camerei să intervină în desfăşurarea vînătorii, nici măcar cu întrebări lămuritoare, convenţia fiind ca personajele se vor preface că ea nici nu e acolo şi se vor comporta ca atare. Vînătorii discută cu localnicii, găsesc o pradă (animale mari, chiar spectaculoase: girafe, zebre), o împuşcă de la mare distanţă, pentru ca apoi să se apropie de animal şi să se asigure că au ţintit bine, prinzînd ultimele momente în care mişcă. În contrast cu participarea emo-ţională a camerei aflate mereu în mişcare în această primă parte, care înregistrează, de pildă, alergarea plină de suspans către animalul care a fost doborît, reacţia vînătorilor după împuşcare faţă de animalul ucis lipseşte. Dacă se arată copleşiţi de ceva, vînătorii arată emoţie faţă de propriul succes, de reuşita înregistrată în felicitările primite din partea celorlalţi şi în celebra fotografie făcută vînătorului cu prada sa, care imortalizează evenimentul, nu fără ca înainte decorul să fie aranjat în cadru (animalul trebuie să pară ca şi viu, unei girafe i se pune o frunză în gură, unei zebre i se aruncă praf pentru a părea mai naturală). Partea a doua, filmată cu o cameră fixă, conţine interviurile cu vînătorii, în care aceştia ne oferă detalii despre ceea ce tocmai am văzut: de ce vînează, ce senzaţii experimentează, ce animale plănuiesc să mai ucidă etc. Dialogurile dintre vînători par atît de destinse, cu atît de multă voie bună, încît dau impresia că nu sînt reale (că sînt înscenate, ficţionale) sau că frizează absurdul. Senzaţia de absurd mai e accentuată şi de decorul în care sînt puşi să stea: cu faţa la cameră, în încăperi pline de trofee şi de ochi care privesc şi ei fix înspre cameră, spaţii decorate cu perdele cu model de piei de animale. Dacă decorul e pus acolo de regizor, hainele cu care sînt îmbrăcate unele personaje, care conţin şi ele acelaşi model, ridică întrebări privind gradul de construcţie nu doar a cadrelor, ci a întregului concept (dacă personajele îmbracă hainele propuse de regizor, ce anume e înscenat şi ce nu?).
Dincolo de discuţia privind reconstituirea unor scene, ceea ce reiese clar este că documentarul îşi lasă personajele-vînători să îşi prezinte perspectiva: ceea ce vedem sînt acţiunile lor, explicaţiile şi comentariile lor. Din afară, par să fie liberi să spună ce fac, şi cu o destul de mare încredere în procesul în care s-au implicat ca să arate cum vînează, deşi, aşa cum spune chiar Ulrich Seidl într-un interviu, sînt conştienţi că imaginea lor nu va fi privită cu simpatie. Chiar dacă filmul conţine cîteva momente în care sînt prezenţi localnicii africani care se ocupă de partea mai puţin incitantă – tranşarea animalelor şi luarea pielii, una dintre scenele cele mai puternice –, perspectiva lor, vocea lor nu îşi face loc în film. Sînt tăcuţi, filmaţi în timp ce fac treabă sau mănîncă. Tot perspectiva vînătorilor asupra lor este cea care primează: ei ajung să spună ce cred despre localnici, iar remarcile lor sînt rasiste, unul dintre personajele intervievate afirmînd că „negrii aleargă mai repede decît albii“.
Însă, dincolo de perspectiva personajelor, care constituie discursul principal, perspectiva documentaristului dă destule semne care ne indică prezenţa ironiei faţă de acest prim discurs. Perspectiva ironică se manifestă în alternarea mişcărilor zdruncinate ale camerei în prima parte, cu poziţia sa fixă în cea de a doua, în decorul care dă un aer atît înspăimîntător, cît şi ridicol al scenelor cu interviurile, în aranjarea acelor personaje în cadru. Toate acestea se constituie ca un comentariu asupra acelui discurs principal al vînătorilor. Animalele omorîte de ei şi apoi reconstituite pe perete ca şi cum ar fi vii, disponibile pentru a fi privite pentru mulţi ani de-acum încolo, ne arată că ceea ce vedem este fantezia, teritoriul fantasmatic al vînătorilor. Filmul pune fantezia lor în context: personajele sînt puse la perete ca şi cum şi ele ar fi obiecte de decor împăiate, iar camera care trece de la mişcare agitată, în spaţiile naturale, la lipsa ei, în camerele pline de trofee, aminteşte subtil că s-a făcut o trecere de la viaţă la nemişcare.