Ucigaşul, judecătoarea şi cîinele
As Mil e Uma Noites: Volume 2 – O Desolado / Arabian Nights: Volume 2 – The Desolate One (Portugalia-Franţa-Germania-Elveţia, 2015), de Miguel Gomes.
Cel de-al doilea volum din Arabian Nights, denumit The Desolate One, continuă şirul de poveşti început de Şeherezada în volumul 1, relatat sub forma exuberantă, fantastic-documentară a unor cronici despre măsurile de austeritate din Portugalia ultimilor ani şi efectele lor asupra vieţilor unor oameni obişnuiţi. Spre deosebire de prima parte, noul volum are un caracter vădit mai unitar, favorizat de opțiunea lui Miguel Gomes pentru doar trei poveşti (cronica fugii lui Simão „cel fără maţe“, cea despre lacrimile judecătoarei şi cea care urmărește diverșii stăpîni ai unui cîine pe nume Dixie) cu subcapitolele şi povestirile în ramă exersate şi în primul volum.
Dacă felul în care se povestește în Arabian Nights a fost considerat de unii dintre spectatori atît o sursă de dezorientare, pe cît este una de imersiune, de fascinație, confruntîndu-i nu doar cu un șir narativ și cu un anumit stil, ci cu o variație extrem de extinsă și mai greu de urmărit a acestora, se poate spune, în apărarea sa, că acest mod de a povesti solicită un efort mai complex din partea celui care privește, dar îl și determină să identifice unele corelații mai subtile decît ar face-o în, să spunem, un film mult mai clasic narativ. Caracterul imersiv, fantastic, bazat pe situații excepționale (vaci vorbitoare, povești despre morți care cer de mîncare, fantome de cîini), oferă o sursă de motivație pentru găsirea acestor corelații mai discrete, mult mai puțin fantastice și înclinate mai degrabă spre reflecția asupra unor problematici mai largi. De fapt, ceea ce ne oferă Gomes e, prin comparație cu o narațiune clasică, un material mult mai stimulant.
În mare parte, Arabian Nights alătură lucruri care par a fi fără legătură. În volumul al doilea, prima poveste – un fel de documentar despre un criminal care fuge de justiție – e totodată și un western plasat în zilele noastre. Urmărirea e pusă în scenă cu călăreți și cu drone, iar personajul e același fugar înarmat al filmelor western, care doarme sub cerul liber, visează la trei femei care să apară din pustiu dezbrăcate, controlează buzunarele morților pentru bani și mănîncă fasole din vase zdrăngănitoare. Atunci cînd Simão se lasă capturat de Poliție, acesta e întîmpinat de săteni ca un erou, pentru că a îndrăznit să se opună forțelor opresive ale Poliției, deși sînt informați de încercarea sa de a-și omorî soția și fiica, și de moartea confirmată a altor cîtorva femei. Faptul că Simão e un erou de western e demascat în acest fel – pînă la urmă, sursa entuziasmului sătenilor e și sursa entuziasmului nostru în fața modelului unei astfel de ficțiuni.
Dar ce legătură poate exista între western-ul cu care începe filmul și foarte scurta povestire care urmează despre niște participanți la manifestul de susținere a lui Simão? Niște copii cercetași și instructorul lor cu care își desfășoară exercițiile în pustiu sînt martorii accidentului grav al unuia dintre ei. Dincolo de faptul că decurge din prima poveste, din care își împrumută personajele, mai există vreo legătură, vreo corelație spre care să ne trimită povestea? Aparent, nu. Scurta povestire nu mai poartă mărcile western-ului, fiind filmată cu camera din mînă ca un fragment de documentar. Există și elemente poetice, precum caii albi zăriți de la înălțime care se joacă alături de cercul unor copii. Din punct de vedere structural însă, cea de-a doua poveste se remarcă și ea prin cîteva acțiuni conformiste, ca și prima. Puși să meargă mai întîi în coloană și apoi pe un pod format din nimic altceva decît sfori împletite, copiii se supun unor ordine, așa cum se conformaseră mai înainte ideii că Simão e un erou bun de aplaudat. Urmarea oarbă a regulilor e dusă la extrem: atunci cînd sînt puși să coboare pe un pod construit din sfoară legată, nu toți cei care acceptă să o facă ajung în siguranță de partea cealaltă.
Un alt exemplu de preluare a unui element dintr-o poveste pentru a-i discuta implicațiile mai largi este prezent în următoarele două povești. Într-una dintre acestea, se judecă în cadrul unui tribunal, înfățișat ca un teatru antic imaginar, problema furtului unor elemente de mobilă pe care cineva le scosese afară cu intenția de a le vinde. În următoarea poveste, construită în jurul unei intrigi asemănătoare celei din Umberto D., dar avînd ca personaj principal cîinele, stăpînii cîinelui sînt surprinși în timp ce fură un fotoliu de pe stradă. Dar dacă în prima narațiune furtul e discutat din punct de vedere justițiar, prin vocea judecătoarei, în următoarea poveste ni se oferă o poveste cu un context social și personal al celor doi hoți. Ideea unui furt de mobilă dintr-o discuție e pusă în chenarul unei alte povești, care ne îmbogățește perspectiva. Prima poveste e pusă în scenă în mod spectaculos, cu costume de animale și măști fioroase, pe cînd cea de-a doua ne aduce mai aproape de un decor realist, nespectaculos, cu implicații mai complexe.
Ancuța Proca este critic de film.