„Trip”

● Abou Leila (Algeria-Franța-Qatar, 2019), de Amin Sidi-Boumédiène.

În genere, cînd spunem „Sud” spunem – prin opoziție cu Nordul – subdezvoltare, înapoiere în timp, exotisme care mai de care, căldură mare. Iar cînd oameni din Nord se îndreaptă spre Sud știm că la orizont se întrevede o excursie plină de peripeții, care are toate șansele să nu meargă conform planului. Asta ar fi una dintre mizele deschise de acest Abou Leila, periplu anevoios către Sud pus la cale de doi indivizi, într-o Algerie devastată de război civil. Anul e 1994, locurile traversate sînt, fără excepție, ostile, iar filmul pare să-și facă un rost scormonind după chipuri pe care să se citească cît mai clar însemnele nebuniei. Pe măsură ce mașina se-afundă tot mai mult în teren deșertificat, pe măsură ce orașele se văd înlocuite de sate, iar satele de așezări de tuaregi, pe măsură ce realitatea însăși se lichefiază într-o pastă psihedelică compusă din miraje și halucinații post-traumatice, sarcina filmului – aceea de a echivala Algeria cu o imensă casă de nebuni – devine tot mai ușoară.

Criticul francez Serge Daney avea obiceiul să se întrebe după fiecare film văzut: „Dacă n-ar fi un film, ce-ar fi?”. Îmi vine să zic că Abou Leila ar fi un shooter pe consolă, în care teroriști ucid ținte în fața casei, iar oamenii „buni” rătăcesc amnezici printr-un peisaj de nerecunoscut. Iată cadrul-secvență de la începutul filmului, în care un terorist e urmărit în timp ce se ascunde de mașinile de poliție care-și fac rondul prin peisajul rezidențial, iar camera cînd stă lipită de ceafa sa, cînd panoramează diafan de-a lungul străzii pustii. Ai crede că toată această desfășurare de forțe e o misiune stealth de asasinat concepută de oamenii de la Sony. Știm ce se întîmplă cînd cinema-ul preia din armele neomologate ale publicității (rezultă niște spoturi lucioase de 1 h 30), acum vedem cum e cînd cinema-ul intră pe terenul jocului video. O fi bine, o fi rău? Cert e că regizorul Amin Sidi-Boumédiène știe să umple un cadru lung fără să îl transforme într-o lasagna vizuală în care totul vine peste noi din toate părțile: e genul de regizor care cronometrează atent intrările și ieșirile personajelor din cîmpul vizual, care vrea să știe exact pe unde o va lua camera, dar care e capabil și să-și lase cadrul (și spectatorul) să respire între două mini-acțiuni.

Care-i diferența dintre un road-movie hollywoodian și unul à l’européenne? În cel dintîi, personajele devorează kilometrii dintr-o suflare, în cel din urmă îi înghit în silă și în singurătate – atunci cînd nu le stau în gît de-a dreptul. Chestiune de timp, pînă la urmă, căci destinația e aceeași. Ajunge să privim imaginile repetate cu acest deșert parcurs fără tragere de inimă pentru a înțelege că s-ar putea să ne aflăm chiar în fața adevăratului subiect al filmului: nu o urmărire tensionată a legendarului terorist Abou Leila (pretext ieftin), ci – mai simplu și mai pămîntean – un drum cu mașina de o monotonie infernală, care trebuie, de bine, de rău, parcurs fără a o lua razna. Trip în dublul sens de excursie și de delir (auto)indus. Zgîrcit în răspunsuri și în peripeții (altele decît cele mentale), filmul știe că pregătirile de duel pălesc în fața strategiilor mult mai pragmatice prin care oamenii negociază un drum care nu se mai termină. De-aici și riscul care pîndește acest scenariu destul de rarefiat: cînd căutările formale se simt prea apăsat în contrast cu conținutul firav, cînd o situație soluționabilă în doi timpi și trei mișcări se lăbărțează prea mult, manierismul nu e niciodată departe.

Straniu film, acest Abou Leila, pe măsura titlului său care pare să găzduiască un mister oriental insondabil. Dacă povestea nu reușește să decoleze complet pînă la final, asta e pentru că Sidi-Boumédiène, fin cunoscător al atracției morbide pe care aceste decoruri de western o pot declanșa într-un om slab de înger, nu pare să găsească întotdeauna soluțiile cele mai fertile care să asigure o trecere netedă dinspre hîrtie spre ecran. Rămînem cu o traversare impresionantă a deșertului, impresionantă tocmai pentru că nu pare să fi servit la ceva, purtată pe brațe de doi actori (Slimane Benouari și Lyès Salem) care se luptă să își transforme fețele de oameni normali în peisaje răvășite de furtună. Sidi-Boumédiène știe că, în deșert, granița dintre o biată fata morgana și o vedenie violentă, capabilă să te tragă după ea pînă în abisurile cele mai negre, stă într-o mișcare fină de aparat. Apariția lui pe scena mare (filmul a avut premiera la Cannes anul trecut) e o veste bună pentru cinema-ul algerian.

Abou Leila este disponibil pe HBO Go.