Trecutul

● Dolor y gloria / Durere și glorie (Spania, 2019), de Pedro Almodóvar. 

Pedro Almodóvar nu mai are nimic de demonstrat: manierisme, cascadorii stilistice, flexări de mușchi – toate sînt dincolo de Dolor y gloria, ultimul său film. I-a rămas însă aceeași plăcere de a mobiliza o rețea intertextuală de referințe și aluzii ce-i străbat și reactivează întreaga operă. Mărturisesc că, deși nu sînt mare fan Almodóvar, m-a incitat mereu să urmăresc felul în care filmele sale se anunță și se anticipează, născîndu-se parcă unele din altele: cariera lui nu descrie o traiectorie lineară, evolutivă, ci un traseu plin de salturi, ieșiri în decor și marche-arrière – expresia unei viziuni regizorale care dă tîrcoale cu nesaț, iar și iar, acelorași metafore obsedante. E de ajuns să observăm cum un plot de roman amintit în treacăt de un personaj din La flor de mi secreto (1995) devine nici mai mult, nici mai puțin decît acțiunea principală din Volver (2006). Similar, Dolor y gloria este deja anunțat – conținut, chiar – în La ley del deseo (1987): iată două ipostaze ale unor regizori de film aflați în momente de cumpănă ale vieții.

Mai tot ce, în filmul mai vechi, era prezentat în obișnuita notă flamboaiantă, asumat kitschoasă, patetică pînă la Dumnezeu, este aici reluat în negativ: Don Juan-ul de atunci, star al lumii artistice și al underground-ului LGBT madrilene, înșirînd succese de box office și cuceriri amoroase, e acum un cvasi-ermit în prag de bătrînețe, care trăiește confortabil, dar însingurat, într-un apartament ultra-șic din Madrid; nu imposibilitatea alegerii tranșante în favoarea unuia (plecat departe) sau a altuia (psihopat) dintre iubiți îl preocupă acum pe regizor, ci chiar boala care îl diminuează fizic; vremea energiei vitale a trecut, înlocuită acum de vremea aducerii aminte a relațiilor năbădăioase din tinerețe – vezi scena emoționantă în care protagonistul Salvador își reîntîlnește, după zeci de ani, un partener de demult. E firesc, deci, ca Dolor y gloria să prefere o abordare ceva mai cuminte – dar și mai matură – față de comedia haute en couleurs de acum treizeci de ani.

În interpretarea nuanțată a lui Antonio Banderas – care în filmul din 1987 juca rolul iubitului cu apucături periculoase –, Salvador e o creație de maestru: fragilizat de boală, încearcă din greu să-și păstreze postura decontractată, sprințară, deși are oareșce probleme de cîte ori trebuie să se aplece; ochii încă-i lucesc, nu e lipsit nici de zvîc (fără prea multe aluzii din partea lui Almodóvar, înțelegem că în tinerețe a fost cineva), dar nici de o anume fandoseală (are mereu o femeie în preajmă care să-i facă poftele), lucru de care pare perfect conștient; parte din meritul filmului ține fix de impresia vie, alunecoasă lăsată de Salvador – prestanță, glorie trecută, ghidușie copilărească, je ne sais quoi –, dar nicidecum morgă. Mă amuză secvențele în care, cu ocazia restaurării unui film de-ale sale – în treacăt fie spus, în anul lui La ley del deseo –, Salvador reia în sfîrșit legătura cu actorul distribuit în rolul principal atunci: tovărășia băiețească, aproape infantilă care se aprinde între ei are ceva ingenuu în sine – și, cu toate că oarecum incongruentă cu lumea manierată, sofisticată, a lui Salvador, se dovedește singura capabilă să-i redea acestuia gustul de a trăi.

Gingășia lui Almodóvar față de alter ego-ul său nu constituie doar o fațadă autocomplezentă între el și lume; poate că e vorba și de asta, fiindcă spaniolul găzduiește, cu generozitate și ironie deopotrivă, toate capriciile lui Salvador, vizibil adulat în cercul lui restrîns de prieteni – de altfel, îmi place mult tocmai secvența în care Almodóvar îl extrage pe Salvador din mediul său îmburghezit și călduț și-l trimite pe străzi, într-un cartier „cu probleme“, în căutare de heroină; dar văd în atitudinea cineastului mai ales o manieră neînverșunată de a-și face ordine în preferințe, de a trage linie. Dolor y gloria transferă acea energie vitală din La ley del deseo în planul imanent; materialul filmului e sortat de memoria neas­tîmpărată a lui Salvador, care își revizitează, rînd pe rînd, toate „insulele privilegiate“ ale vieții. Cine n-a văzut nici un film de Almodóvar – greu de crezut, dar… – poate începe de aici; mai toate vinietele „casei“ sînt la locul lor, orînduite cu grijă: copilăria cu aerul ei de pastorală, cu mama tînără și în putere (Penélope Cruz) în centru, primii fiori în dragoste, apoi bătrînețea mamei (și a fiului), urmată de vizita obligatorie la spital…

În Dolor y gloria, Almodóvar execută un pas apăsat în lateral față de convențiile filmului despre artiști: nu un portret fellinian al creatorului turmentat de povara propriului spirit genial, ci un individ comun-dar-nu-tocmai, nevoit să stea pe bară, departe de arta sa, și să se confrunte cu griji triviale și activități de uzură: controale medicale, discuții cu publicul, doza zilnică de medicamente la ora fixă. Preocupat astfel de existența de zi cu zi, filmul e o reușită atipică pentru opera lui Almodóvar: fără să-și țină emoția în frîu (n-a făcut-o niciodată), spaniolul evită extravaganțele mistice și patetismul flagrant – sau le diluează cu umor; reținîndu-și astfel apetența pentru gesturi grandilocvente, filmul e liber să-și reverse asupra noastră – asemenea lui Salvador – întreaga grație adunată din cele mai banale clipe.

Durere și glorie rulează în cinematografele românești din 18 octombrie.