Trăiască regele!
● Discursul regelui / The King’s Speech (Marea Britanie-SUA, 2010), de Tom Hooper.
Discursul regelui poate fi văzut ca un fel de prequel la Regina (2006). În amîndouă, instituţia monarhică din Marea Britanie ne e prezentată într-un moment de criză, cînd e silită să se adapteze la una dintre revoluţiile mediatice ale secolului XX: în The Queen, actuala regină Elisabeta trebuie să recunoască supremaţia culturii tabloido-televizuale care a transformat-o pe prinţesa Diana într-o icoană, în timp ce, în The King’s Speech, George al VI-lea (tatăl Elisabetei) trebuie să-şi învingă bîlbîiala şi să înveţe să folosească radioul – o tehnologie care, după cum se plînge la un moment dat propriul său tată, George al V-lea, „ne-a transformat în actori“. În ambele filme, monarhia e salvată de un plebeu – Tony Blair în The Queen, iar aici, terapeutul lui George al VI-lea, un australian (jucat de Geoffrey Rush) care-l diagnostichează imediat cu boala numită băţ-în-cur şi îl tratează adresîndu-i-se pe numele mic şi învăţîndu-l să înjure. În ambele filme, atitudinea faţă de monarhie e un amestec ultrapopulist de ireverenţă, milă superioară (gen şi-ei-sînt-ai-noştri-aşa-constipaţi-şi-retrograzi-cum-sînt) şi mîndrie patriotică, la care în The Queen (de departe filmul mai inteligent) se mai adaugă şi o anumită doză de reală acuitate critică, pe cînd în The King’s Speech nu se mai adaugă nimic. În cazul noului film, ireverenţa e complet superficială – simplă băşcălie, care, departe de a încuraja examinarea critică a instituţiei monarhice (că de încurajarea vreunei revoluţii e şi absurd să vorbim), încurajează complacerea. Demnitatea funcţiei monarhice e persiflată (vezi secvenţa în care, înainte de a se adresa naţiunii cu ocazia intrării în război împotriva lui Hitler, regele repetă împreună cu terapeutul, care-l învaţă să înlocuiască, în gînd, cuvintele în care se poticneşte, cu cuvinte obscene) numai pentru a fi repusă în drepturi cu surle şi trîmbiţe (vezi, desigur, secvenţa discursului propriu-zis).
În termenii lui conformişti, gen hai-să-gîdilăm-poporul-pe-burtă, filmul nu e rău făcut. Relaţia dintre pacient şi terapeut urmează cu stricteţe traseul binecunoscut marelui public din filme precum The Karate Kid, de la reacţia iniţială de revoltă a discipolului sau, în cazul de faţă, a pacientului, pînă la dezvăluirea unui secret dramatic din trecutul antrenorului sau, în cazul de faţă, al terapeutului; fiecare dintre fazele astea vine exact la minutul la care ar trebui să vină – formula merge ceas. Colin Firth, un virtuoz al constipaţiei emoţionale made in the UK, joacă impresionant atît bîlbîiala cît şi celelalte infirmităţi psihologice ale regelui (pentru care filmul incriminează tipul de educaţie de care au parte prinţii). În rolul consoartei lui, Helena Bonham Carter nu prea are de jucat altceva decît devotamentul şi îngrijorarea; o singură dată face ceva mai picant – zice o răutate despre doamna Wallis Simpson, americanca divorţată pentru care fratele mai mare al soţului ei, Edward al VIII-lea, a renunţat la tron. Filmul nu prea speculează acest episod plin de culoare – la rîndul lui, Edward (Guy Pearce) are o singură replică mai picantă, atunci cînd îşi exprimă nonşalant convingerea că bolşevicii nu reprezintă o problemă serioasă, „o să-i rezolve Herr Hitler“. Aceasta e singura aluzie la simpatia notorie a lui Edward pentru „H.H.“. Cît despre simpatia bizară de care s-a bucurat Edward însuşi din partea lui Winston Churchill (prezentat aici ca un susţinător tacit al mai vrednicului său frate), sau despre atitudinea împăciuitoristă menţinută pînă tîrziu de George însuşi în problema „H.H.“ (atitudine examinată, cu documentele pe masă, de Christopher Hitchens, într-un recent articol din Slate), filmul nu suflă nici o vorbă. Critica sa la adresa monarhului şi a celorlalte figuri din jurul lui se reduce, după cum spuneam, la un pic de hi-hi-hi pe seama cutumelor anacronice care le guvernează existenţa şi la un pic de vai-vai-vai pe seama disfuncţiilor emoţionale cauzate de respectarea acestor cutume. (Iar la nivel stilistic, ea se reduce la folosirea, pentru efecte caricaturale, a unor obiective cu unghi foarte larg, care îndepărtează şi mai mult planul îndepărtat al imaginii – astfel încît o încăpere oricum spaţioasă devine imensă – şi care deformează actorii din planul apropiat.) Cu alte cuvinte, locuri comune. În rest, trăiască regele! În film, lui George îi lipseşte doar vocea (şi implicit, încrederea în sine); tăria fibrei lui morale (şi, implicit, a „fibrei naţionale“ englezeşti) nu prezintă, de la un capăt la altul al filmului, nici cea mai vagă umbră a celei mai uşoare fisuri. Englezilor, filmul le propune wishful thinking în loc de autocunoaştere, iar anglofililor din restul lumii le oferă delicii pseudorafinate. Chiar şi la standardele Academiei Americane de Film, nominalizarea lui la douăsprezece Oscaruri (cu patru mai multe decît The Social Network, care nu numai că e mult mai dens şi mai ambiguu, dar e şi mult mai sclipitor din punct de vedere verbal) e un caz regretabil de impostură.