Toate focurile

7 octombrie 2020   Film

● O que arde (Spania-Franța-Luxemburg, 2019), de Oliver Laxe.

Puține filme m-au surprins mai mult, în ultima vreme, decît O que arde al lui Oliver Laxe, prezentat la Cannes anul trecut. Poate pentru că nu știm cum să ne agățăm de povestea protagonistului său, un bărbat cu alură de fost rocker, cu fața mîncată de ani și de alte lucruri pe care doar le intuim, care se întoarce în cătunul natal la mama lui, în Galicia spaniolă. Sau poate pentru că nu știm, pînă la jumătatea filmului, despre ce e vorba în fond, sau dacă chiar e vorba despre ceva. În fine, poate pentru că ne-am dezobișnuit cu filmele noi care impun o privire, care inventează un fel de a îmbrățișa lumea fără a-i terfeli micile epifanii pasagere, durerile nespuse, firele tainice care prind să se țeasă prin subteranele ei, atunci cînd sîntem ocupați să ne uităm în altă parte.

Evenimentele grele par să lipsească din filmul lui Laxe. Vedem în schimb un om concentrat pe sarcinile lui zilnice: să prăjească pîine pe plita încinsă, să ducă vacile la păscut pe drumuri noroioase, să stea la taclale cu mama lui (Benedicta Sánchez, grozavă). Vedem cum peisajul se schimbă între două cadre: cînd Amador revine în sat, afară plouă, iar o vreme lucrurile se desfășoară într-o singurătate pîcloasă. Mai tîrziu, cînd vaca lui Amador se rănește într-o baltă de noroi, apoi e urcată într-o remorcă și transportată în sat pentru tratament, camera surprinde au passage și apusul dulceag, umplînd toată valea și răsfirîndu-se printre crengile copacilor, în timp ce „Suzanne” al lui Leonard Cohen, auzit pe fundal, aruncă filmul în zona unui posibil romance incipient. Dar e o pistă falsă. Laxe pare conștient că astfel de lucruri nu se întîmplă decît „în filme”, și că tocmai acest „ca-n filme” trebuie cu orice preț evitat. Există însă ceva adevăr în acel cadru: și-anume insistența de a nu-l termina niciodată la momentul potrivit, preferînd să îl prelungești cît se poate.

Interesul regizoral gravitează mai curînd în jurul unei atenții bressoniene față de gestul uman, înscris în mijlocul unei geografii fabuloase. Dacă filmul reușește să-și dezvăluie calm cadrele unul cîte unul, transformîndu-le pe toate în imagini marcante, asta se datorează nu doar zgîrceniei cu care pune cărămizi la edificiul poveștii, nu doar golurilor și întîrzierilor pe care le tot adună – ci și faptului că a dibuit o ureche fină cu care să se plieze pe zgomotele, ritmurile, tăcerile teritoriului. Dacă există o inimă care zvîcnește în acest film, atunci ea e de găsit în aceste spații vaste, vizibile pînă în văzduh, cărora li se dă timp să existe.

Căci oamenii sînt prezențe rare în filmul lui Laxe, iar vorbele lor, încă și mai și. Laxe pare să știe că între ospitalitate și ostilitate granița e volatilă, iar uneori viața decide în locul nostru. Care e faza cu acest Amador (Amador Arias), lup singuratic tipic, sfios cu contactul uman și reticent să dea din el? Cunoașteți genul – și e limpede că nu în asta constă originalitatea lui Laxe. (De la Carlos Reygadas la Bruno Dumont, cinema-ul contemporan n-a dus lipsă de bărbați trecuți de-o vîrstă, care se topesc în muțenia unor regiuni rurale uitate de Dumnezeu.) Dar meritul filmului e să-i respecte acestui individ aura impenetrabilă de mister, închiderea în sine, povara incomunicabilă a trecutului – spuneți-i cum vreți –, și să i le restituie pe toate integral, pînă la capăt. Amador a fost condamnat pentru piromanie. Cînd un incendiu devastator se pornește pe finalul filmului, e imposibil de știut dacă omul are vreun amestec sau nu. Diferența față de un Reygadas sau un Dumont e că, aici, Cel de Sus nu se vede invocat o dată la două cadre, sau arătat cu degetul pentru orice chestie la care n-avem răspuns. Dimpotrivă, forța magnetizantă care mișcă filmul lui Laxe e cît se poate de telurică.

Marea găselniță a filmului e acest amestec de metafizic și concret (sau de ficțiune și documentar), elaborat atît de abil încît, de la un punct încolo, devine imposibil să mai diferențiezi ingredientele. Forțînd puțin lucrurule, putem spune că, în cele mai frapante momente ale filmului – de pildă, în cazul acestui imens foc de pădure –, nu e deloc clar cît din ceea ce vedem a fost pus în scenă și cît a fost rodul întîmplării, pe principiul „noroc că aveam o cameră la îndemînă”. Începutul filmului ne arăta un pîlc de copaci noaptea, în beznă și liniște deplină, care începe dintr-odată să fie culcat la pămînt. Niște buldozere măturau totul în calea lor, afumînd și luminînd bezmetic în jur. Cadre impozante, nimic de spus, dar parcă prea căutate, prea dornice să ne ia ochii. Și cînd, imediat în scena următoare, intra peste noi muzica simfonică, nu ne rămînea decît să ne resemnăm: o altă poveste à la Yorgos Lanthimos, gonflată cu nerușinare pînă ce se sparge sub greutatea propriei vacuități. Nici pe departe. Laxe a învățat meserie; a învățat, mai ales, că un film bun nu trebuie să-și piardă niciodată ancora care-l ține legat pe pămînt și nu-l lasă să ne ia în balon. În rest, din străfundul pădurii și pînă în cer, acolo unde zumzăie un elicopter de salvare, Laxe pare să fi acoperit toate zonele, cu un meșteșug de invidiat. E al treilea lungmetraj al său (precedentul, Mimosas, era și el o propunere interesantă). E, fără îndoială, și cel mai bun.

O que arde se poate vedea pe HBO Go.

Victor Morozov este critic de film.

Mai multe