Toată lumea din familia lor
● Everybody knows / Toată lumea știe (Spania, Franța, Italia, 2018), de Asghar Farhadi.
Maestru al conflictelor interumane și un puternic arhitect al prezenței pe marele ecran, unul dintre cei mai mari cineaști contemporani, iranianul Asghar Farhadi nu a scăpat de capcana internaționalizării brand-ului său, în Toată lumea știe, un thriller psihologic cu distribuție integral hispanică. Apreciat pentru capodopere ca A separation (2011) sau The Salesman (2016), ambele cu numeroase premii la activ, inclusiv Oscarul pentru cel mai bun film străin, iranianul este recunoscut pentru măiestria riguroasă cu care construiește mizanscene solide, în care eroii sînt prinși în conflicte morale sau în drame contradictorii, provocate de circumstanțe al căror numitor comun pare a fi de multe ori hazardul (în A separation, spre exemplu, înstrăinarea unui cuplu pe punctul de a divorța aproape că explodează în urma evoluției imprevizibile a unei acțiuni aparent minore, cum ar fi angajarea unei femei care să aibă grijă, o scurtă perioadă, de tatăl bătrîn și bolnav al protagonistului Nader). Surprinse în cadre strînse, aproape fără muzică, filmate uneori cu camera în mînă, personajele sînt practic împinse la o expunere aproape totală a celor mai adînci stări și emoții, pînă spre adîncurile conștiinței. Că e hazard, o forță divină sau poate efectul unor acțiuni trecute din istoricul personajelor, ca în Toată lumea știe, factorul de surpriză este motorul care declanșează, dar și ocultează această dezvăluire brutală a firii umane, în tot ce are mai abject și/sau sublim.
Ca în toate filmele sale, și în Toată lumea știe camera de filmare este un intrus discret, dar subtil-empatic, care se ferește să emită verdicte morale, însă nu e nici strict neutră și poate sterilă, un simplu martor-barometru al comportamentului uman ca în filmele Noului Val autohton. Ca marcă stilistică, Farhadi caligrafiază cu ajutorul camerei exact atîta vitalitate și puls interior cît sînt necesare pentru a lansa narațiunea spre infinitul spre care este împins individul în momentul în care se confruntă cu sinele său (dacă te uiți prea mult în abis, se reflectă și abisul în tine, cum spune filosoful, însă la fel de adevărat este și că uneori poți avea epifanii altfel greu de atins în circumstanțe normale). Această confruntare stă și la baza poveștii din Toată lumea știe, peliculă a cărei intrigă este relativ simplă: căsătorită cu un argentinian, Laura (Penélope Cruz) revine în orășelul natal de lîngă Madrid, alături de cei doi copii ai săi, pentru a participa la nunta sorei sale Ana (Inma Cuesta). În noaptea petrecerii de nuntă, fiica cea mare a Laurei, Irene, o adolescentă romantică și cu predispoziție spre gesturi oarecum dramatice, este răpită, iar răpitorii acesteia solicită părinților ei o sumă foarte mare de bani. Chemat să ofere consultanță cît mai discret în acest caz, un prieten al familiei sugerează că răpirea nu este făcută de profesioniști și ar fi fost deliberată, Irene fiind un mobil mai important, din motive de șantaj, decît fratele ei mai mic, un copil a cărui sechestrare ar fi fost sensibil mai ușoară.
Ca povestea să fie și mai complicată, fostul iubit al Laurei, Paco (Javier Bardem) este suspectat de către săteni ca fiind adevăratul tată al Irenei, la care aceștia identifică anumite gesturi și o exaltare care le aduce aminte de Paco în tinerețe. În cercul suspecților interesați direct de răpirea Irenei intră inclusiv soțul Laurei, Alejandro (argentinianul Ricardo Darín), despre care aflăm că e departe de statutul de om bogat pe care i-l atribuie rudele ei și consătenii acestora. În realitate, Alejandro se confruntă de doi ani cu spectrul șomajului în urma problemelor mari cu alcoolul și a falimentului afacerii sale. Apariția lui Alejandro acentuează în și mai mare măsură factorul de surpriză atît de caracteristic regizorului iranian. Interpretarea lui Ricardo Darín (unul dintre marii actori contemporani, după părerea mea) și tipologia greu de anticipat pe care o reprezintă au rolul lor în direcția fragmentării vieții, a fluidizării ei versatile, atunci cînd anumite taine ale familiei Laurei și concurența cu Paco pentru prestigiu social intră în joc.
Nota barocă a tensiunii dramatice este susținută de un simbolism puternic, din fericire discret inserat (orologiul medieval, dangătul sonor al clopotelor, poarta izbită de vînt în ralanti, rămasă în alt timp, scîrțîitul unei uși neunse). Însă cred că cineastul iranian este mult mai mult el însuși atunci cînd o foarfecă manevrată de o mînă care nu vedem cui aparține decupează alert articole dintr-un ziar, în aceeași direcție de fragmentare și incizare a vieții pe care omul o face involuntar atunci cînd este surprins de imprevizibil. Deși Toată lumea știe este un film relativ bine făcut, cu suspans și interpretări bune, în care iranianul își permite și unele tușe de autor (spre exemplu, drona care filmează nunta, de la o înălțime și cu o vibrație pe care le poți atribui în egală măsură atît unei forțe ominisciente, cît și unui înger sau unui demon puși pe șotii), prefer realizările anterioare ale lui Farhadi, mai puțin internaționale.