"TIFF-ul e un labirint" - interviu cu Mihai CHIRILOV

29 mai 2014   Film

În perioada 30 mai – 8 iunie va avea loc la Cluj Festivalul Internaţional de Film Transilvania. Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, ne-a dat cîteva motive serioase ca drumul pînă la Cluj să nu ni se mai pară nici anul acesta atît de lung. Ne aşteaptă răzbunări, provocări, lovituri în plex, imagini terifiante, hohote de rîs sau de plîns, după caz. Programul îl găsiţi pe www.tiff.ro.

Vă pregătiţi pentru ediţia cu numărul 13. Cum eraţi cînd aţi început această aventură?

Ceva mai tînăr, cu ceva mai mult păr şi cu o poftă nebună să mă arunc în aventura în care m-a antrenat Tudor Giurgiu cu ideea lui nebunească, în care foarte puţini au crezut la vremea respectivă. Fusesem deja la zeci de festivaluri, dar niciodată nu mi-am pus problema ce-nseamnă să organizezi şi să programezi cu adevărat un mamut de acest tip, altfel decît cu aroganţa jurnalistului căruia îi pute dacă n-are cafea bună la centrul de presă şi scrie apoi că organizarea a fost proastă. Scriam mult pe-atunci, prea mult chiar – dar numai aşa putea supravieţui un freelancer care scria despre film şi era plătit la bucată –, şi aproape devenise o rutină. Cu atît mai enervantă cu cît mi-am dat seama că recenzam filme văzute afară, la care publicul din ţară nu avea acces. Acumulasem experienţă de programare graţie Festivalului Filmului Britanic, organizat de British Council, dar nu ştiam Clujul şi publicul lui, şi nici cine ştie ce buget nu am avut la prima ediţie. Probabil că inconştienţa vîrstei a făcut posibil acest bungee jumping fără să-mi frîng coloana.

Ce aţi pierdut şi ce aţi cîştigat în aceşti ani de cînd sînteţi directorul artistic al celui mai important festival de film din România?

Dincolo de experienţă, am cîştigat abilităţi de programare, am cunoscut oameni mişto şi am dezvoltat o reţea de contacte profesionale cruciale în organizarea unui asemenea eveniment. Să nu uităm, în lume sînt mii de festivaluri care-şi doresc să se impună, contează însă foarte mult să fii recunoscut, acceptat şi validat pentru ceea ce faci – şi ca individ, şi ca instituţie. Am cîştigat (deşi termenul este impropriu) prietenia lui Lucian Pintilie, alături de care am lucrat la editarea boxset-ului DVD care include opera lui integrală. E o relaţie în primul rînd umană, nu doar profesională, la care ţin enorm. Am cîştigat (deşi termenul este, din nou, impropriu) prietenia strînsă, încrederea şi aprecierea Corinei Şuteu, care m-a invitat să particip în calitate de director artistic la naşterea Festivalului de Film Românesc de la New York, actualul şi apreciatul Making Waves. Să răzbaţi în jungla evenimentelor new-yorkeze este un vis pe care orice programator îl are. Am cîştigat un grup select de prieteni şi colaboratori extraordinari, pe care oricînd i-aş lua cu mine într-o aventură editorială (cum a fost Republik). Am şi pierdut foarte mult, c-aşa-i în viaţă. Am pierdut un prieten colosal, de la care am învăţat tot ce ştiu în materie de film, pe Alex Leo Şerban, şi îi datorez inclusiv încrederea, sprijinul generos şi necondiţionat pe care l-a oferit TIFF-ului, mie şi lui Tudor, de la început pînă la sfîrşit. Am pierdut prietenia cu Cristian Mungiu, pe care-l cunosc încă din anii mei la revista ProCinema, alături de care am început TIFF-ul în forţă cu Occident. Am pierdut şi cîteva relaţii, exact în perioadele agitate de pregătire ale TIFF-ului – la un moment dat, am fost pus să aleg între relaţie şi festival. A fost cea mai rapidă decizie de despărţire pe care am luat-o în viaţa mea (că tot e dosarul revistei dedicat despărţirii). Nu în ultimul rînd, mi-am pierdut inocenţa, dar asta cred că vine cu vîrsta.

Mai aveţi răbdare să vedeţi sute de filme în fiecare an? Cum vă mobilizaţi?

Cu răbdarea de a vedea sute de filme e ca-ntr-o relaţie de lungă durată. Dacă-ţi doreşti s-o menţii vie, ajungi să ştii cum s-o gestionezi – mai ales în aspectele ei mai puţin plăcute. Iar cînd vezi sute de filme, care mai de care, îţi vine din cînd în cînd să te urci pe pereţi – „amantul“ meu de serviciu în astfel de crize e serialul american (după cum se vede, rămîn fidel filmului, nu îl înşel cu teatrul). Ediţia din acest an nu ar fi fost posibilă fără pauzele de refresh săptămînale, în care m-am decuplat graţie fiecărui nou episod al serialului Revenge. Timing-ul a fost perfect: serialul s-a sfîrşit exact cînd am închis selecţia TIFF-ului. Ideea de răzbunare mă pasionează (nu întîmplător, romanul meu favorit este Contele de Monte Cristo) – de unde şi ideea de a-i dedica o secţiune specială în acest an la TIFF. De neratat filmul de debut suedez Reunion – o poveste de răzbunare… prin film.

Ce v-a entuziasmat anul acesta? Ca să ştim ce n-o să ratăm la Cluj şi despre ce o să discutăm în serile lungi la Casa TIFF…

În primul rînd, am mai zis-o şi o repet, filmul lui Richard Linklater – Boyhood, care va închide TIFF-ul: e un experiment unic, lovit de graţie. Apoi: filmul slovac din anii ’60, Before Tonight is Over al lui Peter Solan. Nu se întîmplă, aparent, nimic în acest film a cărui acţiune curge de-a lungul unei nopţi energizate într-un bar de lux în care diverse personaje interacţionează, beau, flirtează şi dansează, dar fiecare gest capătă, în context, percutanţa unei lovituri în plex...  sau de teatru. M-a entuziasmat fără margini şi filmul islandez Of Horses and Men – m-a trecut prin toate stările. E şi straniu, şi teribil de amuzant, dar şi terifiant. Conţine cea mai şocantă imagine pe care am văzut-o într-un film din acest an (nu spun care). Finsterworld – un debut din secţiunea dedicată Noului Film German, e un soi de Shortcuts tăvălit prin suprarealism sumbru şi contagios. Documentarul inteligent calibrat al lui Vlad Petri – Bucureşti, unde eşti? m-a doborît la podea: întîi de rîs, după care s-a instalat depresia. Scurtmetrajul Plimbare, în care Valeria Seciu face un rol de-un curaj amuţitor – prim-planul cu ea de la final este splendid. Cît despre spaniolul Stockholm, unul dintre cele 12 filme din competiţie – e un model de minimalism cinematografic atît de captivant şi tulburător, încît n-am mai fost om după ce l-am văzut.

Festivalul a crescut de an la an. Pe lîngă filme, programul de evenimente conexe a fost din ce în ce mai generos. În acelaşi timp, în 2014, finanţările pentru cultură au fost tăiate drastic. Va fi o ediţie mai austeră, se va simţi?

Am pornit la drum cu un handicap serios, dar cu speranţa că situaţia se va remedia – chiar şi în ceasul al 13-lea. Lucru care s-a întîmplat, din fericire, graţie infuziei de buget venite cu doar zece zile înainte de începutul festivalului de la Ministerul Culturii. Nu poţi concepe un festival de calibrul – deja recunoscut – al TIFF-ului, la parametri inferiori celor care l-au consacrat. E un nonsens – deşi ce vezi în documentarul lui Petri practic validează acest nonsens. Nu va fi o ediţie austeră, cel puţin din punct de vedere al programării: selecţia a crescut cu 40 de filme şi nu am renunţat la nici unul dintre proiectele iniţiate în anii trecuţi. Din contră: am lansat noi iniţiative, printre care instaurarea unui fond care să sprijine producţia locală de film din Transilvania.

Dacă ar fi să descrieţi structura TIFF-ului, cum aţi face-o?

TIFF-ul e un labirint în care intrăm cu toţii ca să ne pierdem, fiecare pe drumul şi spre filmul lui, ca să ne regăsim poate într-un punct median, şi cu siguranţă la final.

S-a tot vorbit de-a lungul timpului despre atmosfera de la TIFF. Selecţia filmelor a fost întotdeauna extrem de importantă. Şi ea cred că a imprimat un spirit efervescent şi viu întregului festival. V-aţi propus asta sau pur şi simplu a ieşit?

Mi-am propus să agit spiritele, recunosc, să-i provoc pe spectatori să-şi exploreze propriile limite, propria viziune despre ei şi despre lume, faţa lor întunecată, să-i scot din zona de confort, din amorţeală şi conservatorism. E o întreprindere riscantă, iar unii încă ne mai taxează pentru asta, dar cred că, vorba ta, pur şi simplu, a ieşit. Ador cînd lumea se ceartă pe un film, cînd e high după un film sau cînd e atît devastată după un film, încît simte nevoia să îmbrăţişeze pe cineva. Altfel spus, toate acele momente în care uităm de tot şi de toate şi intrăm în altă dimensiune.

Cum aţi marketa această a 13-a ediţie?

Dacă aş marketa-o în vreun fel, ar însemna că am avut o agendă, un plan. Or, nu militantismele publicitare mă mînă în luptă. Ca atare, am o singură recomandare specială: aceea de a nu căuta „desenul din covor“. Se ştie – de la Henry James citire – că te poate pierde definitiv în labirint.

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe