„TIFF a ajuns ca o maşinărie din Transformers“ - interviu cu Mihai CHIRILOV

În perioada 27 mai – 5 iunie 2016 va avea loc cea de-a 15-a ediție a Festivalului de Film Transilvania. Am vorbit cu Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, despre începuturi, transformări, bilanțuri, prezent și viitor. Nu ne-am lăsat copleșiți de nostalgii, anul acesta ne așteaptă o ediție grandioasă.

În 2002, organizați la Cluj prima ediție a TIFF-ului. În pozele de acum 15 ani aveți un tricou roz cu Björk și părul blond. Tudor Giurgiu, deși poartă costum la prima gală, pare un puști urcat pe scenă. Cît de mult simțiți că v-ați schimbat? Cît de mult a făcut-o TIFF-ul în timpul ăsta?

Ah, acel tricou! Încă îl mai am, să știi. La ediția a 10-a am vrut să-l reactivez preț de-un comeback șic la gala de deschidere, dar n-a fost chip să trag de el ca să mă mai încapă. Dacă va exista vreodată un Muzeu al TIFF-ului, tricoul ăsta cu siguranță se va număra printre exponate. Îl donez de pe-acum. Lăsînd gluma la o parte, nu, nu cred că ne-am schimbat fundamental, nici eu, nici Tudor. Cel puțin nu în spirit – iar ăsta e lucrul care contează cel mai mult. Pentru că din această ciocnire de personalități cum nu se poate mai distincte s-a născut spiritul TIFF-ului. Altminteri, sigur, da, am îmbătrînit, kile în plus, păr în minus, dar am cîștigat în profesionalism, experiență, tot tacîmul. Festivalul însuși a crescut, de la două spații de proiecție și 50 de filme în 2002, la 20 de spații și 250 de filme în 2016, s-a profesionalizat și s‑a instituționalizat – dar a făcut-o organic, atent calibrat de la o ediție la alta, nelipsit de peripeții. A supraviețuit unei ediții în duplex (cea din 2007, cînd cu simultanul Cluj – Sibiu prilejuit de Sibiu – Capitala Europeană a Culturii), care ar fi putut să ne doboare – noroc cu revigorantul concert Fanfara Ciocîrlia din Piața Mică, de la final; a scăpat teafăr de furia activiștilor Roșia Montană și a revoluționarei Vanessa Redgrave, în celebrul scandal al „mămăligii cu cianură“; s‑a clătinat, dar a ținut capul sus în anul în care criza financiară a lovit loco; și, nu în ultimul rînd, a înregistrat anul trecut cel mai spectaculos salt în popularitate, de pînă acum. Dintr-o mașinuță pentru copii, TIFF-ul a ajuns ca o mașinărie din Transformers. Aproape că riscăm să ne înghită și pe noi.

Care a(u) fost cîștigătorul/cîștigătorii care v-a(u) fost cel/cei mai drag(i)?

Occidentul lui Cristian Mungiu mi-e foarte drag – de fapt, tot ce s-a întîmplat cu filmul ăsta are un loc special în memoria mea afectivă: vizionarea timpurie a unei copii de lucru la care Mungiu ne-a invitat pe mine și pe Leo, plus discuția de după; decizia de a inaugura cu el prima ediție de TIFF; vestea selecționării filmului la Cannes; deschiderea propriu-zisă de la Cluj; dubla victorie de la gala de închidere: Trofeul Transilvania pentru Cel mai bun film și Premiul publicului. Nu știu cum mai e pentru Mungiu, dar pentru mine, prima ediție de TIFF și, de altfel, geneza festivalului rămîn indestructibil legate de filmul său de debut. L-am adorat pe Dagur Kari, islandezul care, în 2003, i-a cucerit pe toți cu filmul său de debut Noi albinosul – Dagur a fost și este unul dintre cei mai devotați ambasadori ai TIFF-ului, un cineast special, care aleargă pe un culoar numai al lui. I-am arătat toate filmele la TIFF, inclusiv adorabilul Munte de virginitate de la ediția anterioară. Grație lui Dagur, Clujului i s-a deschis apetitul pentru filmul islandez. Grație lui Sebastián Lelio și lui Matias Bize, Clujului i s-a deschis apetitul și pentru filmul chilian. Sebastian a cîștigat Trofeul Transilvania pentru La sagrada familia în 2007, a revenit la Cluj ca membru al juriului, și mai apoi, cu Gloria, un favorit al publicului la TIFF. Recent, m-a uns la inimă victoria lui Stockholm. I‑am numit aici doar pe cîștigătorii marelui premiu. Dacă ar fi să aleg doar unul din premianții la alte categorii, am mai spus-o și o repet: m‑am bucurat enorm cînd Ozana Oancea a cîștigat pentru interpretarea din Felicia, înainte de toate. Grație și forță, vulnerabilitate și emoție – plus un splendid pardesiu Desigual făcut parcă pentru ea.

Directoratul artistic al festivalului a devenit în timp un job? Cum vă raportați la perioada din an în care intrați în tunelul filmelor? Și apoi în malaxorul pregătirilor?

A fost dintotdeauna un job și încerc să‑l fac cît pot de bine – chiar dacă azi filmele sînt din ce în ce mai multe, iar timpul ca să treci prin toate e același. Am însă o echipă foarte sudată de colaboratori care văd cot la cot cu mine filmele înscrise, plus o serie de curatori independenți care gestionează cu drepturi depline diverse secțiuni paralele din festival. Intrarea în tunelul filmelor e întotdeauna grea și, odată ce te-ai afundat în el, ești ca-n mină. Sapi, sapi și iară sapi, te umpli de praf și te îngropi în moloz pînă cînd ai norocul să dai peste pietricica prețioasă. Dar și cînd o găsești… Senzația e atît de satisfăcătoare, încît îți dă elan să cobori din nou în șut.

Dacă v-ar fi spus cineva la început că mașinăria TIFF va deveni atît de complexă, ce i-ați fi răspuns?

La început, aproape nimeni n-a crezut că vom duce prima ediție la bun sfîrșit. Totul era atît de nou și de greu, încît nu ne gîndeam decît la soluții de moment și impact imediat – chiar dacă azi, cînd mă uit la pozele de la prima ediție, părem toți atît de degajați. 

Mi se pare foarte important că și dvs., și Tudor Giurgiu ați plecat la drum împreună și, cum nu se întîmplă prea des pe la noi, ați și rămas în această formulă. Cum funcționați în echipă?

Ar trebui să ne filmeze cineva, mai ales în momentele noastre tensionate. Văzute din exterior, se pare că ar fi de un comic nebun. Cred că funcționăm atît de uns pentru că, pe de o parte, ne cunoaștem foarte bine calitățile și defectele, și pentru că, pe de altă parte, ne completăm reciproc, fiind atît de diferiți. Inevitabil și, cum nu se poate mai benefic, am ajuns ca în 15 ani de lucru împreună să „împrumutăm“ unul de la altul. Inclusiv vestimentar: Tudor s-a modernizat, în vreme ce eu m-am clasicizat și i-am cedat culorile tari în haine. Și ar mai fi și editorialele noastre din catalogul acestei ediții: zici că eu l-am scris pe al lui, și viceversa.

Să lăsăm amintirile și să revenim la ediția de anul acesta. Cît de grandioasă va fi ea?

Ca număr de filme și de invitați – cea mai mare de pînă acum. Fără proiecție la piscină, dar cu o megadesfășurare de forțe la Castelul Bánffy, unde vine Orchestra maghiară să acompanieze un horror suedez, și cu un show intimist la Biserica Sfînta Treime, cu Patimile Ioanei d’Arc comentate muzical de un organist al Operei din Paris. Plus o mie și una de alte tentații, printre care cea mai mare e proiecția aniversară din Piața Unirii cu Taxi Driver, la 40 de ani de la premieră, în copie restaurată digital la calitate 4K. Ceva mai grandios de atît nu există.

Secțiuni tematice, competiția clasică, o grămadă de evenimente, aveți cîteva sfaturi înainte de maratonul care ne așteaptă la Cluj?

Doar cîteva delicatese: Lost in Munich din secțiunea de filme cu animale. Retrospectivele Sion Sono și Chantal Ackerman. Documentarul-șoc despre Helmut Berger. Și, că vorbim de maraton: maratonul de cinci ore cu serialul israelian The Accursed.

TIFF-ul vine imediat după Cannes. A fost agitație mare, s-a vorbit despre filmele românești și despre covorul roșu. În același timp, regizorii români au spus, de‑a lungul vremii, că publicul de festival, de la Cluj, e pentru ei publicul ideal de acasă. Ce filme românești vor avea proiecții la TIFF?

Cred că toată lumea moare de nerăbdare să vadă, în premieră pe țară, filmele românești de la Cannes: Cîini și Sierranevada. Imediat după premiera de pe Croazetă, Bogdan Mirică vine la TIFF, unde acum cîțiva ani a cîștigat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, cu Bora-Bora. Cîini este și policier rural, și thriller existențial, și antiwestern balcanic – un cocteil Molotov de genuri, original și imprevizibil, care explodează nonșalant în grădina Noului Val. Probabil cel mai bun debut românesc de la A fost sau n‑a fost? încoace. În impresionantul Sierranevada, Puiu convoacă o reuniune de familie la un parastas într-un apartament, coregrafiind briliant o duzină și ceva de personaje într-un labirint de sentimente și resentimente, și reușește imposibilul: acela de a-și spune povestea din perspectiva celui dispărut. Robert Altman ar fi mîndru de rezultat. Eu, unul, sînt. Lor li se alătură alte nouă lungmetraje, dintre care șase în premieră mondială. Nu ratați Discordia clujeanului Ion Indolean, dacă vreți să vedeți cum ar fi arătat Funny Games dacă l-ar fi regizat Porumboiu.

15 lucruri despre TIFF (trecut, prezent și viitor).

Nopțile albe de la birou cu Anca – și cu Pet Shop Boys –, scriind catalogul primei ediții. Leșinurile la Audiția lui Takashi Miike. Moartea domnului Lăzărescu la Cinema Republica, plin ochi. Prima ediție de TIFF fără Leo (2011). Retrospectiva integrală Lucian Pintilie și venirea maestrului la Cluj. Box-set-ul DVD cu opera lui – probabil cel mai ambițios lucru pe care l‑am făcut vreodată. Remember-ul ABBA:
The Movie. Petrecerile HBO din fiecare an. Nopțile de dans de la Diesel. Integrala Kubrick și 2001: Odiseea spațială în Piața Unirii. California Dreamin’ (nesfîrșit) la Cluj și la Sibiu, în 2007. Fanfara Ciocîrlia la Teatrul Național. Cotidianul AperiTIFF. BBQ-ul de la Arkhai Sculpture Park, Vlaha. Filmul sovietic al anilor ’70-’80, în viitor la TIFF.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: 1 - prima ediţie TIFF, 2 - Mihai Chirilov