TIFF 2012 şi patru ochi

13 iunie 2012   Film

Ana Maria SANDU

A mai trecut un festival

Anul ăsta la Cluj, la o masă de la terasa Kaja Tanya, am avut revelaţia că o să îmbătrînim numărîndu-ne ediţiile de TIFF şi filmele/momentele memorabile ale fiecărui an. Am constatat cu stupoare că ne recuperăm mai greu după petreceri, dar sîntem la fel de entuziaşti, şi senzaţia asta e salvatoare şi funcţionează ca un anticearcăn performant. Am recomandat tuturor cunoscuţilor cîteva documentare. Pentru Whores’ Glory am primit sms-uri de mulţumire. Am avut mînă bună şi am văzut marele cîştigător, filmul norvegian care a plecat acasă cu trofeul Transilvania: Oslo, 31 august. Emoţionant, impecabil filmat şi dozat. Şi un actor care te convinge pînă la capăt că viaţa poate fi o fundătură tristă din care scapă cine poate. Filmul s-ar fi putut numi foarte bine şi o sinucidere anunţată şi, deşi ştii că asta se va întîmpla, speri într-un tîmpit şi nefiresc happy-end. Personajul e un fost dependent de droguri, un tînăr care promitea mult, dar care se pierde. După zece luni de recuperare, e curat şi de-o luciditate dezarmantă. Duce cu el o tristeţe clinică, poetică, şi o înfrîngere care îl mănîncă pînă la os.

Cinicul Michael, sufocantul Play, caligraficul Bestiar, absurd-vitalul La răscruce, „filmele“ lui Mircea Cantor, puternice şi neliniştitoare, proiectate pentru prima dată pe un ecran mare, de cinematograf, lansarea AperiTIFF-ului special, publicaţia anuală, în limba engleză, despre filmul românesc, şi poza de grup în care şi eu, şi Luiza ne uităm în direcţia greşită, la un alt fotograf – pe toate le-am luat cu mine acasă.

Sunetele obsedante de Salvări şi maşini de Poliţie mi s-au părut anul ăsta un agasant fond sonor, îngheţata şi sandviciurile de la non-stop-ul Kiosc m-au salvat între filme. Casa TIFF a fost o premieră şi o descoperire. A devenit imediat punctul central de întîlnire, loc de stat la taclale sau de ascultat trupe, pe înserat. Aici i-am auzit pe psihedelicii nordici, Nils Petter Molvaer Trio, care cîntă un fusion de jazz şi muzică electronică.

Clujul mi se pare de la an la an mai trendy. Mă emoţionează serile în care văd Piaţa Unirii transformată într-un imens cinematograf. Încă mă mai fascinează curţile umbroase, acel oraş secret, ferit de ochii grăbiţi ai trecătorilor. Să te reîntîlneşti cu oameni dragi şi să cunoşti alţii – pe acelaşi fundal al discuţiilor despre filme, ce-ai mai văzut, ce ai ratat, neapărat să mergi la… – încă înseamnă pentru mine un timp preţios, cumva suspendat.

În cele zece zile de festival e exact ca-n poveşti: chiar se poate întîmpla orice. Încă mă mai gîndesc dacă cei doi tipi care jucau şah în Parcul Central pe la 2 jumătate noaptea erau dintr-un film văzut recent sau am trecut pe lîngă ei în realitate. Iar scena în care un grup de amici se întorc de la o petrecere şi, în drumul lor, se opresc la un teren şi li se alătură băieţilor care jucau baschet mi se pare un final bun pentru un film de festival.

Credeţi că-i păsa cuiva că scena asta se întîmpla la 3 noaptea?

****


Luiza VASILIU

TIFF – reguli de întrebuinţare

Merg la TIFF din 2005, ceea ce, pentru legătura dintre un om şi un festival de film, înseamnă destul de mult. Mi-am împărţit sesiunile de vară între TIFF şi BCU, am suspinat de peste Ocean cînd s-a întîmplat să nu pot merge, am trecut de la 7 filme pe zi (recordul meu absolut) la 3-4 (oarecum mai rezonabil), am apărut în primul an într-un AperiTIFF dansînd la o petrecere (sub poză scria: „aşa s-a distrat lumea ieri în Diesel“) – acum am făcut interviu cu Radu Jude pentru AperiTIFF-ul în engleză, aş putea să merg cu ochii închişi de la Cinema Arta la Cinema Victoria la Cinema Republica, am şi eu adunate acasă, ca tipul din promo-ul festivalului, badge-urile din toţi anii de TIFF. Inevitabil, orice poveste despre TIFF e una personală. Asta ar fi prima regulă. Mai urmează şi altele.

1. La TIFF, eşti Magellan-ul continentului cinematografic: poţi să descoperi, alături de vreo alţi 40 de norocoşi, comori care n-o să intre niciodată în cinema-urile de la noi (şi care, în paranteză fie spus, nici nu pot fi găsite pe torrenţi). Miercuri pe la prînz, mergi să vezi Chapiteau Show, un rusesc de trei ore jumate despre care nu ştii nimic în afara faptului că are trei ore jumate. Şi începe. Şi nu mai ştii dacă să rîzi sau să spui oau sau să le faci pe amîndouă în acelaşi timp. Chapiteau Show e un fenomen, genul de film care-apare o dată la cîţiva ani, o epopee sărită de pe fix despre comunicare, însingurare, prietenie, autenticitate. De fapt, e un film despre tot, făcut cu o bucurie care te-mbolnăveşte pur şi simplu. Ai vrea să-l iei acasă şi să mai vezi cîte puţin din el în fiecare zi, dar nu poţi, aşa că îţi înnebuneşti prietenii cu fraza „Trebuie ne-a-pă-rat să te duci la filmul ăsta!“ şi te mulţumeşti cu gîndul că ai văzut cu ochii larg deschişi o cometă care n-o să treacă prea curînd prin faţa balconului tău de-acasă.

(Chapiteau Show a luat Premiul Publicului şi Premiul Juriului)

2. La TIFF, dai peste cunoştinţe vechi. Şi nu mă refer aici doar la oameni. De pildă, în 2008 vezi Milky Way, filmul de debut, experimental şi poetic, al unui regizor maghiar. Afli apoi că Benedek Fliegauf e născut în aceeaşi zi cu tine şi mai e, pe deasupra, un chipeş cu barbă (sînteţi, deci, suflete pereche). Benedek face Just the Wind, cu care cîştigă în 2012 Ursul de Argint la Berlin. Şi te duci la TIFF ca să-l vezi, cu impresia că mergi în vizită la nişte prieteni din copilărie. Doar că Just the Wind nu e deloc experimental şi n-are nimic de-a face cu Milky Way, în afara unei nelinişti care te urmăreşte tot filmul, în timp ce tu priveşti o zi (ultima) din viaţa unei familii de romi din Ungaria. Ieşi de-acolo cu un nod în gît, ai vrea să-i scrii un mail lui Benedek, dar nu-i ştii adresa.

3. La TIFF, poţi să mergi liniştit pe mîna prietenilor. Cînd ai de ales între 200 şi ceva de filme, ai mare noroc că Ana îţi spune să nu ratezi Whores’ Glory. Şi mergi pînă la mall ca să-l vezi (deşi în general eviţi sălile care nu-s Arta, Republica, Victoria). Whore’s Glory e un documentar despre prostituatele din Thailanda, Bangladesh şi Mexic, dar, de fapt, e un film despre tristeţea fundamentală care se-ascunde în inima lucrurilor, despre resursele de inumanitate ale umanităţii, despre disperare şi lipsă de speranţă. Bonus: cea mai frumoasă coloană sonoră de la TIFF-ul de anul ăsta, PJ Harvey, CocoRosie şi „Where We Meet“, o piesă de tăiat în carne vie, cîntată de Maike Rosa Vogel şi Konstantin Gropper, tipul de la Get Well Soon. Chiar asta-ţi trebuie după ce ieşi de la Whores’ Glory, să te-faci-bine-repede, să-ţi treacă.

Iar seara, după ce ziua de filme s-a terminat, te întîlneşti cu prietenii şi faci topuri. Top 3 Bunuel, Top 5 TIFF 2012, Top 5 TIFF all time (Whisky e pe primul loc la majoritatea), Top 3 cele mai slabe Scorsese-uri; de mult n-ai mai vorbit atît de mult despre filme şi asta-ţi dă impresia că deasupra Clujului s-a aşezat un glob de sticlă care te protejează de veşti proaste, joburi, bătăi de cap. La TIFF, respiri în sfîrşit.

4. La TIFF, se întîmplă lucruri. Într-o dimineaţă, vezi un doberman magnific intrînd în holul hotelului, iar la prînz, în portughezul Sînge din sîngele meu, apare un doberman (o fi de la orele nedormite, dar ţi se pare că e acelaşi din hotel). Apoi în Tabu, e o sculptură în formă de girafă grandeur nature, într-un parc, iar a doua zi, Dana vede o doamnă ghid turistic care ţine sub braţ o girafă de pluş, în timp ce explică ceva despre ruinele romane. La TIFF, chiar dacă nu se întîmplă lucruri, ai impresia că se întîmplă şi că sînt luate dintr-un film finlandez. (Aş mai avea şi alte exemple de lucruri, dar le trec sub tăcere. Protecţia anonimatului etc.)

5. La TIFF, e imposibil să nu-ţi pară rău. Că ai venit prea tîrziu şi n-ai prins Întîrzierea, că ai plecat prea devreme şi n-ai prins Donoma, că n-ai apucat să mai vezi Chapiteau Show a doua oară, că nu te-ai dus la Adrian Titieni să-i mulţumeşti că te-a picat la admiterea la actorie, acum o mie de ani.

6. La TIFF, contează cu ce începi (900 de zile, asediul Leningradului, mîncat oameni şi pisici, un whisky după, deşi era după-amiază) şi cu ce termini (This is Not a Film, al iranianului Jafar Panahi, condamnat la 6 ani de închisoare şi la 20 de ani de interdicţie de a mai realiza filme – ţi se umplu ochii de lacrimi cînd vezi un regizor în arest la domiciliu, care îşi povesteşte filmul pe care n-a mai apucat să-l facă, trasînd linii pe covorul din sufragerie).

7. În una din primele zile, cineva a întrebat la Info Point-ul din Piaţa Unirii: „Nu vă supăraţi, domnul Corneliu Porumboiu cînd vine?“.

Închei cu parafraza amicului Filip după o replică din Loneliest Planet: „Films are good. Good films are better“. Numai la TIFF. 

Mai multe