The horror! The horror!

4 decembrie 2013   Film

● Avocatul / The Counselor (SUA, 2013), de Ridley Scott.  

Semnat de veneratul scriitor american Cormac McCarthy, scenariul filmului The Counselor este în tradiţia acelor piese alegorice medievale numite „moralităţi“ (morality plays). Personajele – în primul rînd cîţiva albi putred de bogaţi, implicaţi în traficul de droguri din Mexic – vorbesc în fabule şi în pilde, şi sînt unul mai oracular sau mai criptic-gnomic decît altul. Protagonistului – un avocat (jucat de Michael Fassbender) care cade în ispită – nu i se spune niciodată pe nume (ci doar „avocatule“); iar logodnica lui (Penélope Cruz) o fi avînd ea un nume, dar acesta e superfluu – personajul oricum nu are altă identitate în afara aceleia alegorice, de „mieluşică de sacrificiu“. Scenariul nu vădeşte prea multă documentare şi nici un pic de analiză economică, politică etc.; răul e neapărat metafizic – se scrie musai cu „R“, nu cu „r“ – şi e evocat prin verbiaj bombastico-sibilinic. Faptul că acest verbiaj e lăsat să ţină loc de orice analiză a situaţiei din Mexic este prost în sine – se cheamă „mistificare“; dar e cu atît mai prost cînd reprezentarea supremă a cruzimii (întrupată de Cameron Diaz) este aparent derivată din desene animate (mai exact, din 101 dalmaţieni). Poate cel mai rizibil-bombastic moment al filmului este acela în care amantul (Javier Bardem) femeii malefice (atît de malefice, încît numele ei conţine silaba „-mal“) evocă noaptea frisonantă în care i-a fost dat să privească direct în the heart of darkness a sexualităţii ei. Şi în ce-a constat această heart of darkness? În faptul (ilustrat printr-un flashback) că ea şi-a scos chiloţii şi (the horror, the horror!) a făcut sfoara laterală pe parbrizul Ferrari-ului lor. Ceea ce face ca filmul să sune cel puţin entertaining; numai că regizorul, Ridley Scott (care, apropo de Heart of Darkness, şi-a început cariera cinematografică sub semnul lui Conrad – nu doar ecranizîndu-i nuvela Dueliştii, ci şi dîndu-i navei spaţiale din Alien numele de Nostromo), a făcut de data asta prea puţine concesii entertainment-ului. Principala concesie este, desigur, distribuţia de superstaruri (cele menţionate pînă aici, plus Brad Pitt) filmate insistent la prim-plan – mizanscena şi decupajul acestui film sînt, pe unele porţiuni, la fel de elementare ca într-un soap opera. Dar regia lui Scott e subordonată slugarnic scenariului lui McCarthy, al cărui fatalism găunos-intransigent şi pretenţios-logoreic nu admite nici surprize narative, nici întorsături de situaţie, şi nici măcar prea mult pac-pac între carteluri.

● Matei, copil miner (România – Germania – Franţa, 2013), de Alexandra Gulea. 

Matei (Alexandru Czuli) nu e un „copil miner“ – aşa cum e identificat în titlul dezastruosului lungmetraj de debut al Alexandrei Gulea –, ci un copil (de 11 ani) dintr-un oraş minier (s-a filmat în Uricani, Valea Jiului). Conceptual, filmul tinde spre un neorealism magic: abandonat temporar de mama sa (care e la muncă în Italia), exmatriculat de la şcoală şi bătut de bunicul său (Remus Mărginean), Matei fuge la Bucureşti, iar fuga sa se transformă într-o aventură iniţiatică, suspendată între realitate şi vis. Pariul stilistic este crearea unei ficţiuni – ba chiar a unei ficţiuni care, de la un punct încolo, să cocheteze uşor cu fantasticul – dintr-un material care, în bună parte, este acela al unui film documentar: un actor neprofesionist (de pildă, un cioban), „documentat“ într-o situaţie ficţională (pusă în scenă) din viaţa lui (cînd îl adăposteşte pe copilul fugar), cît mai multe vederi luate cu camera – fără să fi fost înscenate – pe străzile Uricaniului sau ale Bucureştiului. Dar elementele nu fuzionează – înscenările ies strident în evidenţă prin stîngăcia lor: de pildă, într-un cadru în care un elev încearcă să recite o poezie pe care altul încearcă să i-o sufle, regizoarea îl bagă atît de tare pe suflător în ochii spectatorilor, îl pune să-şi întoarcă faţa spre recitator (profesoara i-a poruncit să stea întors către perete) într-un mod atît de lipsit de subtilitate şi îi ridică atît de tare volumul vocii pe banda sonoră, încît e inexplicabil (altfel decît prin incompetenţa mizanscenei) de ce profesoara nu se sesizează mai repede. Hotărît lucru, pe Alexandra Gulea n-o dă fineţea afară din casă – atît profesoara, cît şi preotul şcolii sînt caricaturi realizate fără imaginaţie şi fără umor. (Actorii sînt cu toţii crispaţi – profesionişti şi neprofesionişti deopotrivă.) Aventura bucureşteană a lui Matei ar trebui să culmineze cu o noapte (oarecum cărtăresciană) petrecută în Muzeul Antipa, dar secvenţa respectivă e conceptualizată într-un mod prea flou ca să fie altceva decît un fîs. Urmează întoarcerea copilului acasă, la timp ca să prindă moartea bunicului – staţie obligatorie într-un parcurs iniţiatic atît de stas cum e al său. Matei, copil miner începe cu peisaje hibernale şi se termină cu pomi înfloriţi – atît de convenţională e şi simbolistica sa. Altminteri e pictural, nimic de zis.  

Mai multe