Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu

Este unul dintre cei mai importanţi regizori contemporani. E cunoscut pentru filme ca Brazil, The Fisher King, Tideland, Fear and Loathing in Las Vegas, The Imaginarium of Doctor Parnassus, pentru imaginaţia fenomenală şi pentru hotărîrea aproape suicidară cu care insistă să-şi ducă proiectele la bun sfîrşit.  
Terry Gilliam şi-a început cariera cinematografică fiind singurul ne-britanic din Monty Python, locuieşte în Anglia din 1968 şi în 2006 a renunţat la cetăţenia americană. E într-o tensiune permanentă cu establishment-ul de la Hollywood, căruia îi reproşează că „gîndeşte mărunt“ şi „le taie avîntul oamenilor cu adevărat creativi“. În toamna lui 2012, Gilliam a filmat la Bucureşti cel mai nou lungmetraj al său, The Zero Theorem, pentru care a avut la dispoziţie cel mai mic buget de la Jabberwocky încoace (adică din 1977), 36 de zile de filmare şi, printre alţii: Cristoph Waltz, Tilda Swinton şi Matt Damon. Acţiunea din The Zero Theorem se petrece într-o lume orwelliană, în care Qohen Leth (jucat de Waltz) încearcă să afle, rezolvînd o formulă matematică, dacă viaţa are sau nu un sens.

Am reuşit să stăm de vorbă într-o duminică de noiembrie, după cîteva ore bune de filmat cadre exterioare pe Calea Victoriei. Figuranţi în impermeabile fistichii, cu pălării şi umbrele de toate culorile, un om-sendviş pe care scria „Biserica lui Batman Salvatorul“, maşini electrice Twizy de la Renault, o decapotabilă roşie vintage, o maşină de pompieri – plus toată echipa de filmare, Terry Gilliam în bocanci, blugi şi scurtă de piele îmblănită, directorul de imagine, producătorul, fiicele şi soţia lui Gilliam, cîţiva jurnalişti (din Franţa, Rusia, Italia, veniţi special la Bucureşti pentru asta) şi, muşcînd dintr-un covrig la cîţiva metri de noi, Cristoph Waltz, într-un costum de lînă roşie, cu şoşoni, căciulă ţuguiată şi o coadă făcută din fire electrice. Pe Calea Victoriei s-au filmat ultimele cadre, cu o desfăşurare de forţe atît de colorate şi de binedispuse, încît centrul Bucureştiului arăta ca un oraş al veseliei science-fiction. După aproape şase ore, echipa s-a mutat pe o străduţă de pe lîngă Cişmigiu, unde trebuia refăcută o scenă trasă cu o zi înainte. În pauza de masă, Amy, fiica cea mare a lui Gilliam, l-a luat pe tatăl ei de braţ şi i-a spus că ăsta e momentul cel mai potrivit pentru interviu. Aşa că am pornit reportofonul chiar pe trotuar, în zgomotul maşinilor care treceau pe lîngă noi.

Avem timp acum să stăm puţin de vorbă?

Da, mai bine acum, înainte ca totul să înceapă să o ia razna pe-aici. (Rîde.)

Aţi declarat într-un interviu că The Zero Theorem a fost foarte influenţat de Bucureşti. În ce fel?

Voilà! (Arată spre curtea interioară de peste drum, unde urma să filmeze următoarea scenă.) Arhitectura mai ales. De pildă, am transformat foaierul de la Ateneu într-un loc în care o sumedenie de oameni lucrează la calculatoare. În scenariu scria că acţiunea se petrecere într-o sală obişnuită de multinaţională, cu multe, multe birouri, dar Ateneul ni s-a părut mult mai interesant, aşa că am creat o întreagă temă pornind de la Ateneu. La fel, modul în care arată serverul central din film e influenţat de ceva ce am văzut la Călăraşi. Cînd am ajuns prima dată în România, mi s-au arătat tot felul de imagini cu peisaje industriale, cu fabrici imense în ruină de pe vremea lui Ceauşescu. Planul originar a fost chiar să filmăm în Călăraşi, dar nişte minţi înţelepte au spus că mai bine construim în studiourile de aici o versiune a ceea ce am văzut în Călăraşi şi facem restul CGI. A fost soluţia cea mai bună. Apoi, filmăm o petrecere în casa Mincu, care, după cum bine ştiţi, are un stil arhitectonic extrem de special. Arhitectura influenţează, de fapt, totul. E imposibil să te uiţi la locurile astea minunate şi să nu te simţi inspirat să adaugi ceva, să gîndeşti o scenă în jurul lor. Cînd petreci multă vreme undeva, acel undeva începe să afecteze, într-un fel sau altul, lucrurile. Din păcate, n-avem nici o scenă cu mici sau cu sarmale, ceea ce mă cam dezamăgeşte. Acum serios vorbind, Bucureştiul are ceva care mă fascinează, o colecţie ciudată de arhitectură, cultură, influenţe, toată lumea pare să fi trecut pe-aici, pînă şi turcii care voiau să ajungă în Europa şi-au zis: „Hei, nu mai bine intrăm noi prin România?“. Mi se pare ciudat că toate terenurile agricole pe care le aveţi nu sînt folosite cum trebuie. E un loc rămas puţin în urmă, ceea ce e de fapt un lucru bun. Sigur, Calea Victoriei încearcă să recupereze distanţa, cu magazinele şi vitrinele ei şic. Ca să nu mai spun că-mi plac şi oamenii, sînt simpatici, prietenoşi, amuzanţi.

Zîmbesc mult...

Da, zîmbesc şi dup-aia te înjunghie pe la spate.

Eu promit că n-o să fac asta. Revenind la The Zero Theorem, e un film a cărui acţiune se petrece într-o lume distopică, nu?

A, nu, dimpotrivă. E o lume utopică, toţi locuitorii ei sînt fericiţi! În afară de un singur tip, toţi ceilalţi sînt mulţumiţi, poartă haine foarte colorate. Qohen e singurul care e nefericit. E deprimat, viaţa lui se duce de rîpă, are o slujbă plictisitoare, iar lumea l-a lăsat undeva în urmă. E singurul om care nu e conectat, a ieşit din schema reţelei gigantice care îi leagă pe toţi ceilalţi.

Deci e opusul lui Brazil...

Într-un fel, da. Toţi sînt ocupaţi cu iPhone-urile şi iPad-urile lor. De altfel, scena pe care urmează s-o refacem acum (am filmat-o ieri, dar a ieşit groaznic) e despre asta: Qohen dă foc bisericii lui, îmbrăcat într-un costum complet ridicol, dar nu-l vede nimeni, pentru că toţi sînt cu nasul în ecranele telefoanelor sau au căştile în urechi. Sînt cu toţii conectaţi, dar nu văd ce e în faţa lor.

Înseamnă că The Zero Theorem e despre noi, pentru că facem deja toate lucrurile astea.

Nici măcar nu e un film futurist, nu? (Rîde.) E un documentar. Am filmat o petrecere unde invitaţii au venit cu gadget-urile la ei, un băiat care stătea aici făcea o poză cu un cuplu care dansa acolo...

Cine conduce această lume?

Păi, cine conduce lumea acum? Sistemul, sistem care pare că funcţionează de la sine. Web-ul nici nu exista acum cîţiva ani, a luat amploare într-un timp atît de scurt, e ca un creier uriaş. Toată lumea „se conectează“, unii sînt de fapt neuroni, alţii doar legături sinaptice. Dar asta e situaţia. Cînd oamenii sînt conectaţi, uneori par să uite cine sînt. De fapt, e vorba despre singurătate.

E prima oară cînd lucraţi cu Cristoph Waltz?

Da, prima şi ultima. Omul ăsta e o pacoste! (Rîde.) Nu ştie să joace, de-abia vorbeşte engleza...

A făcut ceva care v-a surprins sau v-a supărat?

Tot! Tot ce face mă surprinde, e incontrolabil. E un tip complex, de o inteligenţă sclipitoare, un actor fenomenal. Aşa că felul în care face el lucrurile e întotdeauna altul decît felul în care mi-am imaginat eu că o să se întîmple. De asta lucrez cu el. Dacă ar fi să se întîmple totul aşa cum mi-am imaginat eu, ce rost ar mai avea actorii? Actorii excelenţi sînt cei care te surprind în fiecare zi. Lucas Hedges, care joacă rolul lui Bob, spune despre mine şi Cristoph că avem un fel foarte simbiotic de a lucra împreună, ceea ce pînă la urmă e foarte important, pentru că el e personajul principal, el e filmul.

Tocmai aţi împlinit 72 de ani. Nu v-aţi săturat să se spună despre dumneavoastră că sînteţi un regizor rebel, greu de ţinut în frîu, care încă nu s-a împăcat cu felul în care merg lucrurile azi?

Un enfant terrible, da... Asta cred că e problema jurnaliştilor – iau omul, îl bagă într-o cutie, lipesc pe ea o etichetă pe care scrie rebel, scandalagiu... şi gata. La fel ca oamenii de ştiinţă din secolul al XVIII-lea, care prindeau un fluture, îi dădeau un nume şi-l puneau în insectar. Sincer, eu nu-s nici rebel, nici scandalagiu, sînt mai degrabă un supravieţuitor. (Rîde.)

Aveţi o obsesie pentru Don Quijote. Pur şi simplu nu vreţi să renunţaţi la el, deşi proiectul The Man Who Killed Don Quixote pare din ce în ce mai improbabil.

Nu-i adevărat, Don Quijote are o obsesie pentru mine!

Păi, care-i problema lui?

Nu ştiu, dar nu vrea deloc să mă lase în pace. E un stalker de secol XVII.

Deci n-o să renunţaţi la ideea de a face un film despre el?

Toată lumea încearcă să mă facă să renunţ la proiect. Problema e că, dacă vrei să faci un film despre Quijote, trebuie să fii ca el.

Cam semănaţi, ce-i drept.

Da, din păcate (rîde). O să vedem. Banii sînt o problemă din ce în ce mai delicată. E şi motivul pentru care ne aflăm acum la Bucureşti. Dacă o să continuaţi să aveţi tarifele la fel de mici, o să tot venim pe la voi. În momentul ăsta, Bucureştiul e cel mai ieftin loc din Europa cu echipamente foarte bune. Revenind la Quijote, poate că într-o zi nişte oameni cu destui bani vor crede în proiectul ăsta la fel de mult ca mine.

Despre cîţi bani e vorba?

Vreo 20 de milioane de euro m-ar face fericit. Ştii pe cineva care are banii ăştia? (Rîde.)

Nu prea... Personajele dvs. au obiceiul de a călători în timp. Unde v-ar plăcea să călătoriţi, sau cine v-ar plăcea să fiţi?

E simplu, mi-ar plăcea să fiu Buster Keaton.

Filmele dvs. au la bază o putere fabuloasă a imaginaţiei de a crea lumi ficţionale. Credeţi că imaginaţia se poate termina, ca o rezervă de cupru, de pildă? Vă e teamă că imaginaţia dvs. ar putea seca la un moment dat?

Da, cred că s-a întîmplat deja săptămîna trecută. În mod cert, ieri.

Adevărul e că a fost o vară fără sfîrşit, o toamnă la fel, şi iarna n-o să vină niciodată aici. Am fost incredibil de norocoşi. În loc să plouă sau să ningă, vremea e OK, putem filma bine-mersi. Bucureştiul a fost foarte bun cu noi.

În vară apăruseră zvonuri cum că Johnny Depp ar putea face parte din distribuţia filmului. De ce nu l-aţi adus pînă la urmă la Bucureşti?

E încă la Toronto, filmează The Lone Ranger. Durează filmările alea de-o veşnicie. Poate-l aduc data viitoare... 

a consemnat Luiza VASILIU 

interviu realizat cu sprijinul Renault România 

Foto: Mark Hodge