Sunetul favelei

Profesorul de vioară / Tudo Que Aprendemos Juntos / The Violin Teacher (Brazilia, 2015), de Sérgio Machado.

Profesorul de vioară e o variație a poveștii clasice despre profesorul ce schimbă vieţile elevilor care îi ies în cale (amintind de cam tot ce s-a făcut pînă acum, de la Minți periculoase / Dangerous Minds la Cercul poeților dispăruți / Dead Poets Society) pusă în contextul social contrastant al Braziliei, al conflictelor dintre o lume sclipitoare (precum cea a recentei Olimpiade de la Rio) şi favelele, cartierele defavorizate ale Braziliei. Transformarea unei clase de elevi cu probleme sociale, care nu ştiu să citească notele, şi a viorilor scîrţîitoare ale acestora într-o orchestră de muzică simfonică urmează un parcurs previzibil, nu se îndepărtează de tipologiile binecunoscute ale elevilor acestui gen (precum „fata însărcinată“ sau „băiatul excepţional de talentat, dar nesusținut de familie“), sau de traiectoriile bătătorite ale acestui tip de intrigă. Ca în majoritatea filmelor hollywoodiene, nu vedem niciodată cum are loc transformarea, procesul pedagogic propriu-zis, dar în final copiii cîntă incredibil de bine.

Eforturile lui Machado de a aduce un aport personal acestei scheme narative preponderent clasice se exprimă în conturarea unui portret de profesor, Laerte (Lázaro Ramos), definit mai mult prin prisma trăsăturilor sale de violonist, cu propriile îndoieli, decît prin cele de pedagog care bate la ușile părinților pentru a le aduce copiii la școală. Atunci cînd pătrundem în spaţiul său intim, îl vedem luptîndu-se să oprească tremuratul arcușului în cadrul unei audiții pentru un post în Filarmonică. Nu e nicidecum insensibil la problemele elevilor săi, pe care îi ascultă și reușește să obțină chiar scăderea datoriei unuia dintre ei către un mafiot local în schimbul unui concert, dar filmul nu e preocupat de glorificarea sa, nici din perspectiva sa de artist, nici ca profesor. Repetițiile sale pentru audiție sînt puse în paralel cu cele ale copiilor pe care îi învață, pînă în punctul în care, chiar dacă rezultatele (și nivelul cunoștințelor) lor sînt diferite, străduințele lor par egale, apropiindu i. În momentele sale cele mai bune, filmul face să ni se dezvăluie împărtășirea, de către membrii orchestrei, a unei pasiuni vii, a unei descoperiri doar a lor, ca atunci cînd discută și hotărăsc să treacă peste problemele lor și să vină și sîmbăta la orele de muzică. Machado pare să favorizeze această stare care se formează în interiorul grupului, urmărirea evoluției lor pas cu pas. Cu toate că intriga la care recurge filmul nu prea iese din tipare, totuși nu ajunge să fie atît de convențională încît să construiască o mare competiție și, eventual, cîștigarea unui premiu.

În loc de așa ceva, filmul are mai mult de-a face cu interacțiunea dintre ce se petrece la școală (repetițiile de pe terenul de fotbal, muzica ce devine centrul atenției) și ce se petrece în afara ei (furturile de card, probleme cu armele și situații familiale dificile). Preocupat de zona documentarului observațional (următorul său film, Aqui Deste Lugar, e un documentar), Machado se inspiră din situația reală a formării orchestrei Heliópolis a Institutului Baccarelli din Brazilia în scopul susținerii copiilor cu situații sociale defavorizate din favelă. Însă accentul rămîne, în Profesorul de vioară, pe muzică, și nu pe lumea care ar fi putut fi descoperită în favelă. Machado pune accent pe detaliile instrumentelor, mîinilor și expresiilor faciale ale celor care performează, și prea puțin pe exterioare, iar cînd alege coloana sonoră, acordă importanță muzicii clasice. Muzica specifică locului se aude destul de puțin, și de fiecare dată ca o adăugare a unui acord la muzica clasică. Conflictul central al elevului talentat și felul în care acesta e rezolvat reflectă schema des invocată a Braziliei, a conflictelor actuale dintre Poliție și locuitorii favelei, și a victimelor colaterale. Iar la nivel mai larg, filmul pune față în față lumea fastuoasă a Filarmonicii cu cea a școlii. Însă perspectiva sa nu aduce și ceva nou – o interpretare diferită –, iar ceea ce ne prezintă sînt informațiile pe care le găsim și pe canalele de știri, într-o narațiune.

Ancuța Proca este critic de film.