Știma apelor

● Undine (Germania, 2019), de Christian Petzold.

Undine (Paula Beer) lucrează în Berlin ca istoric conferențiar și ghid. Deține un mic apartament în Alexanderplatz, este licențiată în istorie și lucrează ca freelancer. Tipologia clasică a femeii frumoase, inteligente și de succes. Succes care se clatină total cînd este părăsită de partener, Johannes (Jacob Matschenz), pentru o altă femeie.

Undine este clădit în ansamblu pe o estetică a minimalismului, cu o poveste de dragoste plasată perfect în modernitate, dar cu discrete accente supranaturale calate pe forța atemporală a mitului. Căci Undine este întruchiparea unui străvechi mit german. Dacă omul pe care îl iubește o trădează, ea va trebui să îl ucidă și să revină în apele din care se trage. Dar această naiadă contemporană nu este la capătul misiunii sale terestre, căci îl întîlnește pe scafandrul industrial Christoph (Franz Rogowski), un bărbat interesant și atipic. O dragoste autentică, senzuală, inocentă, dar și fascinată de ea însăși, plină de nerv, curiozitate și o mare încredere se naște pe ruinele celei vechi.

Undine, cel mai nou film al regizorului german Christian Petzold, marchează o turnură stilistică în creația unuia dintre cei mai importanți cineaști europeni. Dacă în desăvîrșite opere de maturitate ca Phoenix, Barbara sau Transit, Petzold construiește modele dialectice ale istoriei, de la tragedia nazismului la perfidul comunism sau drama perpetuă a imigranților, în Undine germanul pare atras mai degrabă de o dimensiune mai ludică și mai liberă a cinema-ului. Filmul funcționează și ca un preambul pentru această nouă direcție, primul dintr-o trilogie inspirată de puternicul romantism german.

Pentru acest rol, talentata Paula Beer a cîștigat premiul pentru Cea mai bună actriță la la Berlinale 2020, unde filmul a cîștigat și Premiul criticii internaționale. Chimia dintre protagoniști, vizibilă și în Transit, potențează această iubire care este la fel de mult vrajă și incantație. Pentru marele poet romantic german Novalis, iubita era „abreviația universului, iar universul elongația iubitei mele“. Undine este astfel și principiul firesc cosmogonic, care afirmă viața, dar și un mister de nepătruns pentru profani. În cel mai pur spirit romantic, ea este acea entitate absolută care aduce cu sine nostalgia armoniei paradiziace și credința aproape mistică în refacerea ei. O poartă de intrare către o altă lume, poate a vîrstei de aur, dar și o speranță strălucitoare. Imagine atavică, dar și acel arhetip colectiv pe care Jung îl identifica cu nostalgia perenă a umanității pentru numinos. „Visăm la călătorii prin univers. Nu este oare universul în noi?“, spunea același Novalis acum două secole și ceva.

La fel ca apa, ideal mediu al onirismului, legătura dintre cei doi charismatici eroi este pe cît de profană și volatilă, pe atît de profundă, un basm aproape metafizic. Așa cum mărturisea regizorul într-un interviu, Undine se află sub povara blestemului de a trăi numai prin bărbați. De altfel, fără să fie în mod explicit un adept al feminismului, personajele memorabile din opera cineastului german sînt întotdeauna femei. Că este vorba de Barbara, profesoara care visează să emigreze în Germania de Vest pentru a-și reclădi viața, sau de Nelly, evreica scăpată ca prin minune de gazare, dar și de enigmatica Marie din Transit (interpretată de aceeași Paula Beer), Petzold este un veritabil arhitect al eternului feminin. De care se lasă ademenit în aceeași măsură în care își captivează spectatorii, prin farmecele protagonistelor sale. Nu de puține ori, îți dorești să o urmezi sub ape pe Undine, ca și muritorul Christoph, și să-i asculți cîntul și povestea. În fond, una dintre cele mai stranii istorii de dragoste este a sirenei lui Andersen, care înțelege mai bine decît muritorii că un sărut este echivalent cu durerea unui pas pe cioburi de sticlă. Și că spuma valurilor poate fi o altă declarație de dragoste, efemeră, dar și definitivă.

Și în legendele românești există acest miraculos arhetip feminin. Credința populară spune că fiecare apă are cîte o știmă, acea creatură sălbatică, jumătate femeie, jumătate pește, care seduce cum respiră. Căutarea va rămîne în Christoph, că e convențional numită Undine sau altfel. „Tînjesc după bancurile acoperite de lotuși din Acheron”, cînta o altă naiadă celebră, poeta antică Sappho.

Fără să se ridice la echilbrul clasic și anvergura marilor filme ale lui Petzold, Undine este mai mult un exercițiu de stil. Farmecul său vizual și de stare datorează mult chimiei – aproape o alchimie – dintre tinerii actori principali. 

Undine a intrat pe ecrane și în mediul digital din 19 martie.

Andreea Vlad este critic de film.