Spectacol istoric

● Jackie (Chile-Franța-SUA, 2016), de Pablo Larraín.

Pablo Larraín a lansat în 2016 două filme, ambele concentrîndu-se asupra unei figuri istorice, Jackie (care rulează acum şi în cinematografele de la noi), despre cîteva zile din viaţa lui Jacqueline Kennedy chiar după asasinarea soţului său, președintele John F. Kennedy, şi Neruda, despre poetul şi politicianul chilian, și cu toate acestea, spune Larraín, nu îl interesează defel filmele biografice. Jackie se desfăşoară pe o durată prea restrînsă de timp pentru a fi povestea-vieţii-sale, şi vizează mai degrabă clasica ciocnire dintre un personaj (excepţional) şi un moment de criză din viaţa sa, care se întîmplă să fie şi un moment istoric. La baza lui Jackie stă celebrul dialog rămas cunoscut drept interviul „Camelot“, după declarația lui Jacqueline Kennedy, despre faptul că președinți vor mai fi, dar nu va mai exista niciodată un Camelot, interviu pe care l-a acordat ziaristului Theodore H. White de la revista Life la scurt timp după asasinarea soțului său. În plus față de textul publicat atunci, filmul face uz și de notele care au fost făcute publice la un an după moartea ei, pe care White le luase în timpul discuțiilor lor și pe care Jacqueline Kennedy nu le aprobase, intervenind în textul său pentru a le modifica sau exclude. Filmul lui Larraín se construiește pe baza acestei diferențe, dintre ceea ce fusese declarat în mod oficial (o poveste personală, afectivă și destul de edulcorată) și ceea ce fusese cenzurat, folosind din plin bucăți de text, firește, tocmai din partea care nu fusese publicată.

Personajul lui Larraín (și în egală măsură al lui Natalie Portman) citează din acele texte tot sub forma unui interviu cu un reporter (în care White nu e numit, dar e subînțeles) și ne introduce, prin flash-back-uri, în evenimentele zilelor care au urmat asasinatului, în intimitatea lumii sale. Jackie e urmărită prin prim-planuri care scrutează fiecare emoție, fiecare tresărire a sa ca și cum camera ar urmări emoțiile unei actrițe, trecînd de la ea la celelalte personaje din jurul său fără să taie, ca într-un interviu, plimbîndu-ne prin toate momentele importante narativ: prezența ei ca martor al asasinatului în mașină, acoperită de sîngele soțului său, apoi cu copiii, în momentele sale de depresie în care schimbă un costum cu altul, sau organizînd marea ceremonie a înmormîntării după modelul funeraliilor lui Lincoln. Dacă celelalte personaje, începînd cu reporterul, sînt complet schematice, comportamentul său e departe de cel al unui personaj linear clasic și e, din cauza momentului traumatic la care e supusă, inconstant: face planuri pentru o mare defilare, împreună cu copiii, la care crede cu tărie că trebuie să fie prezenți, ignorînd pericolul că și ei pot deveni victime ale unui nou atentat, după care se răzgîndește și se acuză de vanitate, pentru ca apoi să își revizuiască iar decizia. Atunci cînd îl invocă pe soțul său o face aproape cu venerație, pentru ca după aceea, într-o confesiune, să lase să se întrevadă o atitudine mai pragmatică, spunînd că nu îl poate urî, deși motive nu i-ar fi lipsit. Ulterior, revine la lucruri precum viziunea idealizată cu Camelot. Aceste prim-planuri căutat poetice pînă la nivelul porilor personajelor, într-un moment psihologic extrem, dau o dimensiune de spectacol filmului. Discuţia despre adevărul din spatele morţii preşedintelui nu e niciodată atacată, nivelul de la care asistăm la evenimente e cel strict personal, al experienţelor psihologice prin care trece un personaj şi cu care spectatorul poate empatiza.

Însă, dacă se poate sesiza ceva dincolo de portretizarea ei, e problematizarea faptului că ceea ce putem cunoaşte din-tr-un moment istoric din interior, ca martori (așa cum fusese Jackie la asasinat și așa cum sîntem noi la valul ei de emoții), într-o perioadă (anii 1960) a răspîndirii ideii că a fi martor la timpul prezent e singurul mod de a ști, de a cunoaște, o cunoaștere care s-ar putea să fie la fel de iluzorie precum ceea ce putem cunoaște din exterior (din documente oficiale). Filmul compară declarațiile lui Jackie cu materiale de arhivă reconstruite, în care aceasta dădea publicului de acasă, care ar fi vrut să vadă cum era în interiorul Casei Albe, posibilitatea de a cunoaşte în sfîrşit fiecare colţişor şi fiecare obiect. Însă turul avea o dimensiune de spectacol TV, prezentat de cineva important, şi apoi, ce cunoaştere aducea el de fapt?

Momentele interviului sînt acompaniate de discuţiile lui Jackie cu un preot, care subliniază dimensiunea sa de naraţiune clasică: înţeleptul sacerdot îi oferă eroinei tulburate şi totodată spectatorului concluziile (agnostice) pe care le căuta. Per total, Jackie e mai aproape ca formă de această tradiţie clasică, în care spectatorul parcurge, alături de un personaj, un moment de criză, urmat de o iluminare, decît de o explorare a posibilităţilor de cunoaştere a trecutului.  

Ancuța Proca este critic de film.