Spectacol culinar

# La Passion de Dodin Bouffant / Dragoste la foc mic (Franța, 2023), de Trân Anh Hùng.

De unde a apărut acest Dragoste la foc mic? Cu inactualitatea lui aparentă, La Passion de Dodin Bouffant / Dragoste la foc mic e o surpriză. El ia doi mari actori – Juliette Binoche și Benoît Magimel, care și-a demonstrat capacitățile în Pacifiction (2022) – și îi aruncă într-un decor vag de epocă: o bucătărie, o plită, o masă. De fapt, între cabinetul de curiozități și natura moartă cu alimente luxuriante, reputatul cineast Trân Anh Hùng dezvoltă o privire pentru care o bucată de carne, o legătură de pătrunjel sau un sos bechamel ascund în ele bogăția inepuizabilă a pămîntului. Ingenioasă afacere: printr-un fir narativ de-a dreptul minimal – o poveste de dragoste ca toate celelalte –, filmul reușește să joace atît pe frontul egalității de gen și al respectului în artă (ce e acest chef care decide să inverseze ierarhiile uzuale, punîndu-și toată priceperea într-un preparat adresat bucătăresei sale, dacă nu un exponent al raporturilor de putere contemporane?), cît și pe cel al ecologiei. Și asta fără să alunece vreo clipă în zona activismului.

Primele douăzeci de minute ale filmului se aștern asupra noastră cu o grație bizară. Vedem acolo, lăbărțat și gurmand, cum se pregătește o masă concepută nu pentru a umple stomacul, ci pentru a răsfăța simțurile – genul de moment acompaniat (după cum ne arată filmul mai deloc ironic) de „oh”-uri și „mmm”-uri, de „delicieux” și „merveilleux”rostite de niște burți aristocratice satisfăcute. În preocuparea sa materială pentru aliment și preparat, Dragoste la foc mic e aproape straniu. A-i trasa genealogia înseamnă a-l plasa dincolo de experimente scatologic-revoltate precum La Grande Bouffe (Marco Ferreri, 1973), unde mîncarea era agentul perturbator care făcea pur și simplu să crape pîntecul, și mai aproape de reel-ul din social media – de toate acele pasaje video concentrate în care o rețetă este lucrată în fața noastră, accelerată și aranjată în funcție de momentele sale forte. Deși plasat la final de secol XIX, filmul își revendică inspirația estetică perfect contemporană, plasîndu-ne în compania mîncărurilor filmate prelung, exclusiv pentru efectul lor estetic. Raportat la standardele cinema-ului, acest estetism zboară destul de jos: nu depășește niciodată simpla senzație de bucurie vizuală, chemată să ne ațîțe strict scenografic ochiul asaltat de o voluptate calofilă.

Acestea fiind zise, pariul filmului rămîne interesant. Nu doar pentru că își racordează aspectele de suprafață, care trimit la trecut, la o sensibilitate actuală. Ci și pentru că, jucîndu-se cu frivolitatea – look-ul unei rumeneli reușite, de pildă – de dragul unei anumite profunzimi, se transformă într-un fel de rețetar à l’ancienne. Preparatul, aici, e protagonist. Oamenii, în schimb, sînt doar niște mîini care taie în bucăți, secționează, mută de colo-colo. Pe scurt, servescpreparatului. Ce poate face un actor în aceste circumstanțe? Nu prea multe. Deja pentru că povestea în sine e cît se poate de banală, dacă nu chiar fușerită – e umplutura dintre două mese. Dar există un moment în care filmul atinge o culme emoțională. E după ce, cît se poate de previzibil, Eugénie (Juliette Binoche) moare, iar gourmet-ul rămîne singur și neconsolat. Încercase pînă atunci să accelereze lucrurile, realizînd că ele sînt grave, și să se căsătorească cu această femeie care nu a făcut decît să reziste angajamentelor sale formale. După deces, îl vedem alături de ucenica lui – o fată abia intrată în pubertate –, căreia îi propune să gătească împreună un pot-au-feu, reinventîndu-l: preparat simplu și „decăzut”, care fusese mai demult proiectul său cu Eugénie. Fetei nu îi place la gust: nu „simte” măduva.

Atunci, bărbatul îi spune că nu e suficient de matură. Mai tîrziu, îl vedem lăudînd entuziast un vin anume, căreia fetei, desigur, îi e perfect opac. Abia în acea clipă resimțim nu doar singurătatea – ci și pasiunea, marea pasiune care a fost turnată în interiorul acelei colaborări încheiate brutal, prin moarte. Tristețea, pentru Dodin, e să nu poată fi înțeles la nivelul acela de intensitate aproape molecular al lui Eugénie. Magimel ține secvența respectivă ireproșabil: în spatele feței sale șmecheroase intuim, în sfîrșit, o mare tulburare, o neputință dincolo de toate mondenitățile în care e angajat, dincolo de etichetă și cunoaștere snoabă, așa cum împărtășesc cunoscuții săi. Pînă în acel punct jocul său a fost oarecum artificial, robotic – aici, în schimb, de nicăieri țîșnește un adevăr trăit, deșertul care te cuprinde atunci cînd se sfărîmă o mare complicitate amoros-intelectuală. Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.

Dragoste la foc mic rulează în cinematografe începînd cu 23 februarie.

Victor Morozov este critic de film.