Șeherezada fraților Coen

● The Ballad of Buster Scruggs / Balada lui Buster Scruggs (SUA, 2018), de Joel și Ethan Coen, disponibil pe Netflix. 

Chiar dacă o trestie gînditoare, un spirit cartezian, omul va avea întotdeauna înscrisă în ADN nevoia de poveste („nu se mai satură de povești, sînt ca niște copii“, remarcă un personaj spre finalul filmului). De la această premisă, aproape un truism, pleacă frații Coen în Balada lui Buster Scruggs, o feerie plină de acuratețe regizorală, inventivitate narativă, umor absurd și măiestrie vizuală. Într-un cuvînt, magie. Compus din șase episoade foarte diferite între ele atît stilistic, cît și ca ton emoțional – și tot atîtea bijuterii cinematografice –, acest amețitor carusel vizual, o tragi-comedie umană plasată pe fundalul Vestului Sălbatic, a fost premiat pentru scenariu original la Veneția și ne redescoperă farmecul pur al poveștii. Firul narativ este gîndit ca fir al Ariadnei între meandrele universului mitic american, și ia forma a șase capitole dintr-o carte de povești cu viniete, legate de comentarii laconice, dar sfătoase, ca în cărțile basmelor de odinioară, ale naratorului.

Debutul, cu apariția luminoasă și veselă a trubadurului Buster Scruggs (Tim Blake Nelson), care este și un pistolar de temut, spaima Vestului Sălbatic, supranumit și Mizantropul, are accente burlești, de spumos vodevil western, însă, ca orice creație marca cineaștilor Joel și Ethan Coen, acest ton lejer și convivial este înșelător. Pentru că leitmotivul străveziu al tuturor celor șase povești este moartea, cu care eroii flirtează tot mai intens cu fiecare nou episod. Această lume brutală și nemiloasă îi strivește pe cei naivi (ca pe candida Alice – Zoe Kazan, care pleacă alături de fratele său într-o caravană a cărei destinație finală urma să fie un mariaj aranjat de acesta) sau pe idealiști, cum este tragicul actor shakespearian din impecabilul episod Meal Ticket. Interpretat de expresivul Harry Melling, actorul care declamă sonetele lui Shakespeare și poemele lui Shelley, alături de discursurile lui Lincoln, în fața unui public compus din precupețe, pistolari sau cartofori, este o victimă sigură în fața cinicului manager al unui teatru de atracții ambulant (Liam Neeson). Tiradele artistului infirm sînt o premoniție a sorții fragile a omului: „Acești actori nu-s decît spirite plutind în vînt / și ca toată această viziune iluzorie / palatele superbe, templele și întregul glob vor dispărea“. Sau, altfel spus, asemenea unui personaj din episodul caravanei, „incertitudinea e mai potrivită lumii în care trăim. Mereu scornim noi certitudini, tînjim după liniștea pe care ne-o oferă“, deși aceasta e, la rîndul ei, iluzorie.

Precum în filmele lui Sam Peckinpah, marele artist al poeziei violenței în filmele western, eroii fraților Coen sînt mai degrabă antieroi, fiind expuși vi­ciilor și micimii năzuințelor lor, așa cum relevă episodul final, un straniu voiaj prin pustiul Americii, prilej de reflecție (din nou) asupra vieții și omului. Este un univers dur, pre-industrial (deși mai puțin încrîncenat ca în precedentele No Country for Old Men și True Grit), în care oamenii sînt închiși în ceea ce Erich Fromm numea „închisoarea egoismului“ și în preocuparea obsesivă de sine, în care pînă și ideile și convingerile devin proprietăți, prefigurînd apariția viitorului pragmatism american. Grandorii originare a naturii și generozității resurselor din ținuturile virgine, necucerite încă de om, le este dedicat episodul al patrulea, în care un căutător de aur bonom și ambițios, interpretat de muzicianul Tom Waits, are de a face cu ferocitatea umană. Supremația legii este facultativă, interpretarea ei aleatorie prevalează în fața respectării spiritului ei, ceea ce face ca hazardul să joace un rol imprevizibil, foarte apropiat de absurd, cum este în episodul al doilea, în care un cowboy solitar (James Franco) încearcă să jefuiască o bancă la fel de solitară.

Mari creatori de personaje (e uimitoare precizia cu care, dintr-o simplă replică, un gest sau o privire, ai în fața ochilor un caracter), mari șlefuitori de actori (pe care îi duc spre roluri memorabile chiar și cu roluri episodice) și savuroși povestitori, frații Coen îmbină în acest film eleganța decupajului regizoral cu atenția aproape maniacală pentru detalii, compoziții migăloase ale cadrului și luminilor (director de imagine, francezul Bruno Delbonnel) și portrete umane aproape cehoviene în profunzimea și, deopotrivă, ridicolul lor. Cele șase povestiri nu sînt o succesiune graduală, ci părți diferite, dar perfect legate ca vasele comunicante, ale coexistenței ilogicului și, deopotrivă, misterului vieții.