Sărituri în spaţiu şi timp
● Interstellar (SUA, 2014), de Christopher Nolan.
Interstellar al lui Christopher Nolan e o tentativă de blockbuster SF depotrivă intelectualist şi hiperemoţional, intimist şi IMAX-spectacular, vizionar şi tradiţional-generic, de megasinergie hollywoodiană (e coprezentat de doi majors, Warner şi Paramount) şi totodată de artizan-autor (după trilogia Dark Knight şi după Inception, regizorul-scenarist anglo-american poate face ce vrea la Hollywood, iar printre altele vrea să filmeze pe peliculă şi nu pe digital, să nu se folosească de CGI decît cu măsură şi să intre bătrîneşte în povestea pe care o spune, lungind expoziţiunea şi amînînd prima scenă de acţiune şi efecte speciale aşa cum nu mulţi colegi de-ai lui şi-ar permite s-o amîne). Această odisee spaţială de aproape trei ore, povestită pe îndelete, începe ca o pastorală americană cu lanuri de porumb. Aerul de pastorală se dovedeşte înşelător – tocmai că, în viitorul apropiat în care se petrece povestea, aerul de pe Pămînt devine tot mai irespirabil de la o zi la alta, iar porumbul e singura plantă care încă mai creşte. Midwest-ul în care locuieşte eroul – un cosmonaut pe nume Cooper (Matthew McConaughey), devenit fermier la fel ca toată lumea – pare întors în anii ’30, ani de recesiune economică şi de furtuni de nisip. Iar aceasta nu e singura epocă mitologizată pe care o evocă Intestellar. Cealaltă este epoca eroică a pionieratului spaţial, a viselor despre colonizarea iminentă a altor planete, despre împingerea frontierei pe zi ce trece mai adînc în spaţiul cosmic, la fel cum în America secolului al XIX-lea fusese împinsă tot mai mult spre vest. Nu întîmplător împrumută Cooper numele unuia dintre actorii americani cei mai implicaţi în mitologia cuceririi Vestului Sălbatic. Şi nu întîmplător i se dă de rostit acestui tiz al lui Gary un discurs în care deplînge înstrăinarea contemporanilor de spiritul marilor pionieri: NASA a fost desfiinţată, iar istoria oficială a misiunilor Apollo, aşa cum a ajuns să li se predea copiilor (ideea fiind ca aceştia să nu-şi facă iluzii că ar putea evada pe alte planete), e vechea istorie conspiraţionistă – aselenizarea ar fi fost doar o înscenare utilă în competiţia cu URSS (referirea la aceasta din urmă fiind, în altă ordine de idei, singura referire din film la alte părţi ale lumii, în afară de SUA). Numai că, după cum descoperă eroul, urmărind indiciile care-i parvin dintr-o sursă misterioasă, NASA încă mai operează, chiar dacă mult diminuată, dintr-un sediu secret – unde fostul cosmonaut e pe loc angajat de un bătrîn profesor (Michael Caine) să caute alte planete locuibile, într-o galaxie accesibilă printr-o „gaură de vierme“ din apropiere de Saturn.
Zis şi făcut. Pe prima planetă, cercetaşii (Anne Hathaway e partenera lui McConaughey) sînt întîmpinaţi de un val gigantic, iar printre gheţurile permanente ale planetei numărul doi îi întîmpină tot un cercetaş ca ei (Matt Damon), plecat înaintea lor într-o misiune similară şi aflat în posesia unui posibil secret. Pe scurt, aventură à l’ancienne – impresie la care (pe lîngă expoziţiunea foarte tacticoasă a lui Nolan) mai contribuie şi aparatura învechită a exploratorilor (robotul lor vorbitor e o simplă cutie de metal cu părţi mobile), precum şi numeroasele momente în care cosmonauţii îşi oferă unii altora informaţii ştiinţifice (ca de pildă ce sînt „găurile de vierme“) care ar trebui să fie elementare pentru ei toţi. Dar stîngăcia dialogurilor menite, de pildă, să amintească spectatorului, iar şi iar, că pentru fiecare oră petrecută de cosmonauţi pe una dintre planetele de dincolo de „gaura de vierme“, pe Pămînt trec şapte ani, nu împiedică filmul să fie ambiţios. Revenit pe navă după ce-a inspectat o planetă cît de repede a putut, Cooper priveşte şi ascultă mesajele care i s-au adunat între timp de la copiii lui: cît timp a lipsit el, peste aceştia au trecut mai bine de 20 de ani – fata (Jessica Chastain) are acum aproape aceeaşi vîrstă ca el, şi atît ea, cît şi el rămîn prinşi pe mai departe fiecare în tunelul propriei temporalităţi, avînd dificultăţi în a ajunge din nou unul la celălalt. Pînă la sfîrşitul filmului, Nolan va veni cu o vizualizare borgesian-labirintică a acestui sistem de tuneluri, urmată de încă o scenă părinte – copil, în care raportul de vîrste e dat peste cap într-un grad încă şi mai frapant. Pe scurt, întorcînd blockbuster-ul SF al zilelor noastre la vîrsta predigitală a aventurii de explorare old school şi apoi trecîndu-l nu numai prin 2001 şi Solaris, ci poate şi prin cosmico-intimisto-pastoralismul lui Terrence Malick, Nolan dramatizează noţiuni de fizică (fizicianul teoretician Kip Thorne i-a servit drept consultant) şi invită publicul la contemplarea emoţionată a faptului că sîntem cu toţii călători în timp. Totul fără a înceta să acumuleze stîngăcii de dialog (într-un moment în care fiecare minut contează, exploratorii se aşază pe scăunele ca să dezbată dacă iubirea poate sau nu transcende dimensiunile timpului şi spaţiului), laolaltă cu mai mici sau mai mari inconsistenţe în evoluţia poveştii (atunci cînd eroii se întorc din inspecţia pe o planetă, colegul lor rămas singur pe navă îi întîmpină mai bătrîn cu 23 de ani – doar o parte din ei dormiţi – şi totuşi nu foarte marcat de experienţa unei asemenea singurătăţi). Niciodată un stilist al regiei, ci mai degrabă un prozaic inelegant, Nolan poate fi foarte elementar – de pildă, comutînd între Pămînt, unde situaţia a ajuns să se degradeze de la o clipă la alta, şi o planetă pe care doi cosmonauţi disperaţi se bat corp la corp. La fel ca în Inception, unde Nolan comuta nu mai puţin pedestru între mai multe bătăi simultane, după ce stabilise cu spectatorul că acestea se desfăşoară la etaje diferite ale inconştientului unui personaj care doarme, efectul de simultaneitate obţinut printr-un foarte bazic montaj paralel devine un pic mai complex prin faptul, stabilit mai devreme între Nolan şi spectator, că cele două lumi între care se comută au temporalităţi diferite.