Romanță contemporană

● Povestea unui pierde-vară (România, 2018), de Paul Negoescu. 

Comediile românești despre cercuri restrînse de prieteni sînt pe val. În recent lansatul Un prinț și jumătate, personajele par ieșite dintr-un basm contemporan. Similar, în Povestea unui pierde-vară, viața protagonistului arată ca o rescriere contemporană a romanțelor de odinioară ale lui Titi Botez. Și, cu toate că vorbește în principal despre dragoste, noul film al lui Paul Negoescu n are cine știe ce imaginar romantic: iluziile tinereții s-au pierdut, flecăreala la bere mai funcționează doar atîta timp cît conduce către ceva palpabil. Nu știu dacă Negoescu și-a propus să dezvrăjească conceptul de intelectual, dar cam asta a reușit cu tovarășii pe care se concentrează filmul său – trei figuri masculine asemănătoare cu eroii din Două lozuri, updatate acum la un mediu artistic-citadin, care totuși nu îmbie la reverie: singurul lucru pe baza căruia chibițează peste măsură e slalomul amoros al unuia dintre ei, protagonistul Petru.

Intelectualii din filmul Anei Lungu proveneau din zona ceva mai rarefiată a artei independente și a discuțiilor pretențioase, chiar dacă golite de conținut, despre spiritualitate și viitor; ei, bunăoară, încă mai păstrau un standard al calității propriilor preocupări. Nimic de acest fel în Povestea unui pierde-vară – prietenii din film or fi aparținînd ei unor branșe așa-zis intelectual-artistice (unul e scriitor, celălalt actor, iar Petru e profesor universitar de matematică), însă Negoescu arată că viețile lor nu se scaldă în griji superioare, ci tot în trivialități de tot felul. Nu întîmplător, scriitorul se îndeletnicește cu SF-ul de duzină, actorul – cu roluri convenționale, iar profesorul preferă să poarte o conversație cu studenta, în loc să îi arate rezolvarea unui exercițiu.

Asta nu înseamnă că cei trei ar fi detestabili, căci au un aer de candoare – susținut și de privirea deloc arogantă a lui Negoescu – care activează rapid empatia spectatorului. La asta contribuie foarte mult și performanța actorilor, mai ales a lui Alexandru Papadopol în rolul lui Petru – și probabil că nimeni n-ar fi reușit să întruchipeze mai bine siguranța relaxată a unui profesor, care în scena imediat următoare se dovedește un pămpălău blajin. Că veni vorba, Petru nu e un personaj lipsit de subtilități: mai mereu depășit de situație, bărbatul e în căutarea unui echilibru în dragoste, iar plaja sa de alegeri rămîne încă largă, în ciuda faptului că anii au cam trecut peste el. De la studente întîlnite în timpul cursurilor la foste colege de liceu, Petru experimentează cu o seamă de femei (la un moment dat un personaj îl numește „Casanova de seminar“), iar îndemînarea scenaristică a lui Negoescu face ca întrevederile (sau turnura lor) să fie mai mereu neașteptate.

S-ar putea ca structura filmului să devină previzibilă după o vreme (Petru face o mișcare pe terenul amoros, apoi mișcarea e atent decriptată la bere cu prietenii și tot așa), dar partitura are destule idiosincrazii pentru a sparge monotonia. Unele dintre ele mi s-au părut binevenite și am rămas cu ele la multă vreme după prima vizionare de la TIFF – de pildă, Petru are de furcă cu niște porumbei care s-au cuibărit lîngă camera lui și îl deranjează în cele mai nepotrivite momente. Altele, în schimb, par mai nefericite, după cum e faptul că scriitorul (Radu Romaniuc) vrea să adapteze povestea lui Petru pentru o scriere personală – ceea ce creează o punere în abis nu tocmai în spiritul lejer de ansamblu al filmului.

Oricum ar fi, Povestea unui pierde-vară pare un film ceva mai serios decît predecesorul Două lozuri. Plaja gagurilor e restrînsă în mare parte la comicul de limbaj, dar uzul unor tehnici retro ca flash-back-ul sau nararea în voiceover prezintă în sine un efect comic. Anumiți critici l-au comparat cu comediile lui Woody Allen, și e drept că există ecouri dintr-un film ca Manhattan, fiindcă Petru, ca și eroul jucat de Allen, se încurcă cu fete mult mai tinere, iar tatonările se consumă pe fundalul unui oraș-personaj (de remarcat și felul atipic în care Negoescu se folosește de imaginea Bucureștiului, cumva în răspăr față de alte filme ale Noului Val, exploatînd o zonă centrală ușor recognoscibilă). Un alt nume care poate fi invocat e Nae Caranfil, al cărui 6,9 pe scara Richter aduce binișor, ca imaginar din care își extrage seva, cu Pierde-vară. Recunosc că am fost întrucîtva jenat de maniera retrogradă în care sînt văzute femeile în ambele filme (mai mereu ca topic de discuție la bere, sau reproșînd superficial bărbatului că nu au primit flori), însă aventurile lui Petru rămîn departe de viziunea machist-libidinoasă din 6,9.

Filmul îi întărește lui Paul Negoescu poziția de entertainer pe val în cinema-ul nostru, iar o discuție de la începutul său, în care Petru opinează că arta trebuie să aibă mereu în vedere publicul, funcționează ca un crez personal al regizorului. Nu e de mirare, deci, că Pierde-vară e îndeajuns de comercial încît să stîr-nească un rîs sănătos, dar să nu pară văduvit de inteligență.

Povestea unui pierde-vară va rula în cinematografe începînd cu 21 septembrie.