"Ridicolul conţinut în dramă" - interviu cu regizorul Radu JUDE

Toată lumea din familia noastră este titlul celui mai recent film realizat de Radu Jude. E o dramă comică (sau o comedie dramatică) despre cum se raportează doi soţi divorţaţi unul la celălalt şi amîndoi la fetiţa lor. Filmul concurează în secţiunea "Forum" a Festivalului Internaţional de la Berlin (9-19 februarie).

După Alexandra, acesta e al doilea film în care vă ocupaţi de relaţiile de familie, mai precis de relaţiile între foştii soţi şi copil, după divorţ. De ce vă interesează atît de mult această temă?

Sînt multe motive. Unele sînt de ordin personal şi n-am să le detaliez. Apoi, sînt de părere că atunci cînd o familie trece printr-o criză cum e divorţul, pînă cînd relaţiile se reconfigurează, există o perioadă în care multe lucruri ascunse ies la iveală într-un mod crud, fără mască. (Vorbesc, bineînţeles, despre soţii care au copii şi care nu se pot despărţi definitiv, care trebuie să găsească un mod de a interacţiona în continuare pentru a gestiona relaţiile cu copiii.) Iar această perioadă dureroasă, care poate dura, de la caz la caz, cîteva zile sau cîţiva ani buni, este foarte ofertantă pentru cine îşi doreşte să studieze felul în care interacţionează oamenii, felul stupid în care se nasc şi se alimentează conflictele şi, mai ales, felul în care sentimentele pozitive (cum ar fi dragostea pentru copil, de exemplu) sînt încontinuu erodate de egoism, victimizare, resentimente etc. În plus, găsesc că simpla observare a acestor conflicte de familie e ceva foarte entertaining; nu degeaba bîrfele explodează cînd o familie se destramă, toţi cei din jur comentează pînă la epuizare motivaţiile sau încearcă să afle cine e „vinovatul“. Cu riscul de a mă repeta, voi spune că am ales această poveste şi pentru ridicolul conţinut în dramă; sînt foarte convins de ce spune Astrov în Unchiul Vanea: „Cred că starea normală a omului e să fie caraghios“. Am încercat să ofer o ilustrare a acestei idei care mi se pare esenţială pentru a înţelege ceva din viaţă.

Pe parcursul filmului, tensiunea creşte, violenţele sînt tot mai mari pînă în clipa cînd comportamentul personajului principal devine aproape neverosimil. Cum aţi gîndit această evoluţie?

Pur şi simplu mi-am dorit să îmbin o poveste cît mai veridică cu o structură de film de serie B, după modelul filmelor cu Steven Seagal – Sechestraţi în tren, Sechestraţi în larg etc. A fost modul meu de a oferi spectatorului o distanţă (ironică) faţă de dramatismul poveştii.

Din distribuţie, pe lîngă actorii principali Şerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu, Sofia Nicolaescu, fac parte şi Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Tamara Buciuceanu-Botez. Trei actori foarte cunoscuţi. Cum aţi lucrat cu ei?

Cu Şerban Pepe Pavlu şi cu Spahiu am lucrat şi în trecut, m-am bucurat să mă reîntîlnesc cu ei acum. Pavlu e un actor foarte bun şi experimentat; în plus, aşa cum spunea monteur-ul filmului, Cătălin Cristuţiu: „Se vede că a înţeles bine personajul ăsta“. Spahiu e deja foarte cunoscut, am încercat doar să-i ofer un rol puţin diferit de ce face în mod obişnuit. Mihaela Sîrbu a jucat în cîteva piese de teatru independente extrem de bune, cel puţin mie mi-au plăcut enorm; are şi un chip de femeie civilizată (sau, cum spune poporul: „Se vede că şi bunică-sa a făcut baie în cadă“), lucru foarte important în demersul filmului. Diverşi oameni, atunci cînd au citit scenariul, au avut senzaţia că personajele trebuie să fie nişte oameni de condiţie modestă. Există această idee, conform căreia intelectualii, oamenii mai educaţi, sînt în general superiori din punct de vedere moral. O lectură a cărţii lui Lucian Boia – Capcanele istoriei – demonstrează foarte clar că nu e chiar aşa. Cît despre alegerea doamnei Stela, a doamnei Tamara şi a domnului Arşinel, a fost un mod prin care am vrut să ies în întîmpinarea gustului publicului larg. Doamna Stela Popescu a primit o stea pe Walk of Fame-ul local, domnul Arşinel e decorat de preşedinte, doamna Tamara are, înţeleg, minute întregi de standing-ovation cînd apare pe scenă, la teatru…

Cum aţi lucrat cu fetiţa Sofia Nicolaescu? Cum poţi convinge un copil de 5-6 ani să înveţe nişte replici şi să se ţină de scenariu? Cît imprevizibil încape?

Sofia e o fetiţă extrem de talentată şi inteligentă, cu mult umor. Pe bune, nu exagerez. Pot să accept că eu sînt netalentat, că filmul e prost, tîmpit, cum vreţi dumneavoastră, dar sînt 100% sigur că Sofia joacă bine. Iar eu n-am tratat-o niciodată ca pe un copil, ci ca pe un actor adult. Singurul lucru care a trebuit făcut în plus a fost să stau cu ea ca să înveţe replicile, asta pentru că nu ştie încă să citească. Părinţii ei par să fie nişte părinţi ideali, aşa, ca în cărţile de psihologie practică. Poate că de asta e Sofia aşa de bună, nu ştiu…

Aţi făcut casting pentru rolul fetiţei? Ce aţi urmărit?

M-am lăsat pur şi simplu ghidat de instinct, am văzut destul de mulţi copii (peste 300, cred) şi, încet-încet, Sofia mi s-a părut cea mai potrivită. Nu ştiu de ce, adică nu ştiu clar, pur şi simplu, în urma mai multor probe ea mi s-a părut cea mai bună. Chestie de intuiţie, ştiu că sună stupid, dar asta e, n-am nici o metodă… Oricum, îi voi fi etern recunoscător Mirelei Ţugui de la Hi Film care a chemat-o pe Sofia la probe.

Ce aşteptări aveţi de la Berlinală?

Filmul nostru e selectat în secţiunea „Forum“. Acum trei ani, cînd primul meu lungmetraj, Cea mai fericită fată din lume, a fost selectat în aceeaşi secţiune, am văzut acolo cîteva filme care mi-au plăcut enorm, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte mîndru că sînt şi eu acolo. Şi acum e la fel, mă bucur mult că filmul este selectat în această secţiune. Pentru mine e foarte important. Sigur, sînt şi alte păreri. Ţin minte că acum cîţiva ani (înainte ca 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile de Cristian Mungiu să ia Palme d’Or, domnul Mircea Daneliuc, unul dintre cineaştii mei preferaţi, spunea că tinerii regizori români au filmele acceptate în secţiunile „pentru africani“ ale festivalurilor importante. Iar recent, domnul Andrei Ujică mă sfătuia să trimit filmul la Cannes, să nu-l las la Forum, care e, în opinia dumnealui, un fel de „groapă comună a filmelor“, în sensul în care aceste filme nu sînt prea băgate în seamă şi cad foarte repede în uitare. Mă rog, nu ştiu, ceea ce mă frămîntă pe mine este mai degrabă să văd dacă filmul ăsta valorează ceva sau nu…

Se spune adesea că filmele româneşti sînt plicticoase. Că nu se întîmplă nimic. Li se reproşează – adesea, de cei care nici măcar nu le văd – lipsa de spectaculos, preocuparea pentru întîmplările mărunte, cotidiene. Ce le răspundeţi spectatorilor de cinema care îşi doresc mai multă acţiune?

În primul rînd, acestor oameni le recomand să vadă urgent filme hollywodiene, nu româneşti. Ceea ce cu sigurană fac, şi fără sfatul meu. Apoi, le-aş explica faptul că există două tipuri de cinema: unul foarte lejer, şi altul, nu ştiu cum să-i spun, mai dificil. Asta nu înseamnă că anumite filme (româneşti sau nu) „de artă“ nu sînt realmente proaste. Da, unele sînt nişte mizerii cu pretenţii (Doamne, sper să nu aparţin acestei categorii!). Dar altele sînt filme foarte bune şi tot nu au succes de public. Le-aş explica atunci că, pentru a judeca tipul ăsta de cinema, îţi trebuie o anumită pregătire. Nu e vorba de o pregătire de ordin formal (să faci o Academie de Arte, adică), ci mai degrabă de un interes autentic pentru film. Dacă acest interes nu există, atunci nu văd cum poţi judeca un film, ar trebui să te abţii. Eu, de exemplu, nu înţeleg mai nimic din pictura abstractă sau din dansul contemporan. Asta nu înseamnă că, dacă mă duc la un spectacol de dans din care nu pricep nimic, mă apuc să-l înjur pe coregraf. Nu, în primul rînd mă gîndesc la limitele mele, la puţinele cunoştinte pe care le am în domeniu, la interesul meu limitat, nu mă apuc să arunc aşa cu noroi. Oamenii ăştia furioşi, care spun că în filmele româneşti nu se întîmplă nimic, nu sînt interesaţi de cinema ca artă, de fapt. Nu e nimic rău în asta, e dreptul lor; iar eu nu ştiu cum ar putea fi stimulat interesul lor pentru film… În plus, întrebarea dumneavoastră are ceva uşor tendenţios. Dvs. ce le-aţi răspunde celor care spun că Dilema veche e o revistă plictisitoare, în care cam aceiaşi oameni scriu de 20 de ani cam aceleaşi lucruri? Mă rog, dvs. aveţi noroc cu domnul Radu Cosaşu. Cîtă vreme dumnealui scrie la revistă, nimeni nu poate spune că Dilema veche e plicticoasă. 

a consemnat Matei MARTIN