Reverie mexicană

● Roma (Mexic-Statele Unite, 2018), de Alfonso Cuarón. 

Din cîte am observat, Roma, filmul care marchează revenirea mexicanului Alfonso Cuarón înspre plaiurile natale, s a clasat pe primele locuri în mai toate topurile de final de an ale criticilor anglo-saxoni. E drept că, oricît de rare, astfel de consensuri critice trebuie tratate cu circumspecție. Să nu se înțeleagă că Roma mi se pare un film supraestimat – nu cred că e, la fel cum nu cred nici că ar fi o capodoperă absolută. Cred însă că e un caz de manual, reușit aproape ireproșabil, cu privire la ceea ce poate face un regizor de talent atunci cînd are un buget considerabil pe mîini și cînd e lăsat să-și ducă ideile pînă la capăt.

Jean-Luc Godard spunea, într-un interviu din anii ’60, că există filme care sînt mai bune pentru că au fost făcute cu mulți bani și filme mai bune pentru că au fost făcute cu puțini bani – important e ca regizorii să-și știe calapodul financiar potrivit. Pare un truism, dar nu e neapărat evident că, de pildă, unui film precum The Woman Who Left al filipinezului Lav Diaz nu i-ar fi putut reuși atmosfera epurată și stranie în absența unor constrîngeri materiale (un buget de aproximativ 100.000 de dolari), la fel cum Roma ar fi fost un film complet diferit – și, cred eu, nu la fel de percutant – fără cele 15 milioane de dolari din buget. Am dat exemplul lui Lav Diaz fiindcă există asemănări între filmul său și cel regizat de Cuarón, asemănări care nu se limitează la faptul că ambele filme au luat, la distanță de doi ani, Leul de Aur la Veneția: sînt două povești spuse dintr-o perspectivă feminină, care investighează perioade tumultuoase ale trecutului (anii ’90 în Filipine, respectiv începutul anilor ’70 în Mexic), traduse vizual printr-o imagine alb-negru calofilă.

Asemănările stilistice se opresc însă aici. Lav Diaz e un cineast interesat să provoace veritabile experiențe cinematografice: filme foarte lungi în care, după orice standard, se întîmplă destul de puține lucruri. Dimpotrivă, filmul lui Cuarón, deși privilegiază la rîndul său un tempo molcom, e plin de incidente mai mari sau mai mici, iar subiectul său – cronica vieții unei familii burgheze timp de un an – nu este niciodată ocultat. Protagonista e bona tînără a familiei, care asistă – oarecum din exterior – la dramele domestice din casă (tatăl are o amantă, mama bea cam mult), pe măsură ce își clădește cum poate propria viață. Sigur, perspectiva aparține celui „de jos“, care suportă nervii și defulările de zi cu zi ale patronilor – dar Cuarón nu e interesat de astfel de considerații, căci, grație delicateții mizanscenei, filmul său pare să plutească dincolo de materialitatea lucrurilor, într-o lume feerică de basm.

Roma e un film deopotrivă intimist și maximalist, iar reușita lui Cuarón ține de felul admirabil în care a învestit tensiunea dintre aceste două concepții opuse asupra cinema-ului – ca mijloc de introspecție și ca fereastră către spectacolul lumii. Pe cît de tandru-empatice sînt cadrele în care camera baleiază, prin nenumărate mișcări lente de travelling, încăperile casei-teren-de-joacă pentru o ceată de copii, pe atît de fascinante sînt cele în care aceeași cameră coboară în stradă. Ajung, în sfîrșit, la ideea enunțată de Godard de la care am pornit: Roma s-ar fi putut lipsi la o adică de toate evenimentele accesorii puse în scenă (o mașină care nu mai pornește, o fanfară aflată „întîmplător“ în zonă), dar adevărul e că aceste adaosuri auxiliare creează o textură vizuală de un dichis rar în­tîlnit. E suficient să vezi planul-secvență în care bona aleargă împreună cu o prietenă de-a lungul unei străzi: dată fiind minuția cu care Cuarón umple fundalul cu vînzători ambulanți, simpli trecători și mașini de epocă care țîșnesc de pe străduțe, filmul capătă un dinamism hipnotizant. Iar țesătura sonoră e la fel de bogată – un amestec stufos de sunete ambientale, șlefuit cu o atenție aproape maniacală.

La fel ca în cazul lui Carlos Reygadas, casa din Roma pare o insulă privilegiată, adăpostind atît fluxul de inocență al copilăriei, cît și nevrozele părinților. Este, în schimb, un spațiu mai puțin racordat la ordinea largă a cosmosului, căci problemele burghezilor – într-un Mexic citadin care cunoaște violența revoltelor politice – sînt de ordin prozaic: aleea din fața casei să fie măturată, bona să poată ajunge la spital la timp pentru o naștere. Asta nu înseamnă că filmul se împotmolește în naturalism, căci Cuarón pare sensibil mai ales la magia interferențelor dintre aceste universuri contradictorii, pîndind în fiecare scenă epifaniile: la un moment dat, în timpul unui cutremur, un nou-născut rămîne neatins de dărîmături, gîngurind liniștit în incubator.

Mă declar însă uimit în fața unui teoretician precum Dina Iordanova, care pretinde că nu găsește mare diferență între a vedea Roma pe ecran mare și a-l vedea acasă (așa cum obligă Netflix). Mi se pare, dimpotrivă, că filmul – prin insistența acestor cadre seducătoare filmate în Scope – se cere văzut la cinema. Faptul că așa ceva e imposibil nu face decît să sublinieze supremația statornică a Netflix – aici totuși doar distribuitor, nu și producător al filmului. Prin opțiunea de a nu difuza în săli această reverie alcătuită din compoziții vizuale dense, ai crede că Alfonso Cuarón a încercat să se apropie nu doar de viața, ci și de filmele anului 1970. Deep End, Zabriskie Point, Roma. Toate se petrec în același an, nici unul nu se (mai) vede la cinema.

Roma rulează pe Netflix începînd cu 14 decembrie.