Războiul lumilor la Cannes
Anul acesta, Festivalul de la Cannes începe cu un teribil zgomot de fond. O dispută începută acum o lună, imediat după anunțarea selecției oficiale, riscă să deturneze atenția de la ce e cu adevărat important, adică filmele de autor. Selecționerul Thierry Frémaux a inclus în competiție două filme produse de platforma de difuzare online Netflix: Ojka, de Bong Joon-jo, și The Meyerowitz Stories, de Noah Baumbach. Federația Națională a Cinematografelor (FNCF) a lansat imediat un protest virulent. În cauză este statutul filmelor selectate. Căci, în Franța, pentru ca un lungmetraj să fie recunoscut ca operă cinematografică, trebuie mai întîi să fie difuzat într-o sală de cinema.
Cît privește Netflix, acesta nu are nici un interes să proiecteze filmele în săli de cinema. Compania operează în regim video on demand (video la cerere), într-un sistem în care clienții plătesc abonament. Dacă ar vrea să-și difuzeze producțiile în cinematografele din Franța, atunci ar trebui să aștepte trei ani de la prima difuzare în sală pînă la prima difuzare pe platforma online. Această reglementare specifică pieței din Franța permite producătorilor și difuzorilor să organizeze eșalonat și eficient difuzarea filmelor; pentru operatori, asta înseamnă o evoluție previzibilă, deci o șansă în plus de a rentabiliza o „întreprindere“ fragilă. Pentru o companie ca Netflix, ar fi un cu totul alt model de afaceri și e greu de presupus că firma s-ar putea adapta la aceste cerințe.
La urma urmei, un premiu la Cannes nu ar reprezenta mare lucru pentru companie: ar fi un obiect valoros de pus în vitrină și, poate, promisiunea unui public mai numeros pentru filmul respectiv, dar cam atît. Miza cu adevărat importantă e însă faptul că, odată ce compania americană intră în competiția oficială, ea va putea beneficia de toate avantajele pe care sistemul francez reglementat le aduce creatorilor de cinema – inclusiv organizarea festivalului însuși. Și exact asta i se și reproșează companiei: faptul că, deși nu plătește taxe în Franța, intră în concurență (neloială) cu producții europene care se supun unor reglementări.
Furia proprietarilor de cinematografe e de înțeles. Lor li s-au asociat și cîțiva producători. Iar protestele au avut efectul unui bulgăre de zăpadă accelerat de tăcerea reprezentanților Netflix. Teribil de amuzante sînt și perspectivele diametral opuse asupra chestiunii: cîteva ziare americane și britanice anunțau că „Festivalul de la Cannes declară război împotriva Netflix“, în vreme ce în presa franceză se spunea „Netflix vrea să schimbe regulile“ la Cannes. În mod paradoxal, ambele perspective sînt adevărate, cu singura diferență – esențială, totuși – că inițiativa i-a aparținut lui Thierry Frémaux. Și tot el a găsit soluția: anul acesta, în ciuda protestelor, cele două filme rămîn în competiție. Însă, începînd cu anul viitor, pentru ca un film să fie acceptat la Cannes va trebui, mai întîi, să fie proiectat în cinema.
Dar, în același timp, nu trebuie uitat că aceste platforme de difuzare online reprezintă o oportunitate excelentă și pentru producătorii independenți – sau mai ales pentru ei. Ele oferă producătorilor vizibilitate și publicului un acces facil la o diversitate de conținuturi. Între Netflix și rețelele clasice de difuzare în săli de cinema e mai degrabă o relație de complementaritate decît de competiție. Căci piața franceză e sufocată de cantitatea imensă de producții. Numai anul trecut au intrat în săli peste 650 de filme – prea multe pentru capacitatea publicului de a asimila, prea puține în comparație cu nivelul mondial al producției.
Dilema chestiunii e dacă Festivalul de la Cannes, care a fost încă de la început deschis către producții cinematografice din întreaga lume, către experiment, către genuri de nișă, către necunoscut, pînă la urmă, trebuie sau nu să se deschidă acum – sau nu – și către noile suporturi ale cinematografiei. Dacă filmul pe peliculă e pe cale de dispariție, dacă sălile de cinema, așa cum le cunoaștem, supraviețuiesc cu greu (printre altele, datorită unor subvenții), noile canale de difuzare, printre care se numără și Netflix, rămîn o soluție viabilă pentru ca opera cinematografică să ajungă la public.
În ce fel suportul bruiază receptarea? În ce măsură (co-)producătorul, care e și difuzor, își pune amprenta pe conținut, formează și deformează creația? Astea ar fi întrebările cu adevărat relevante.
Foto: wikimedia commons