Răspunsu-i suflare în vînt
● Inside Llewyn Davis (SUA, 2013), de Joel & Ethan Coen.
Noul film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis, e o comedie foarte elegantă formal – şi, venind din partea lor, neobişnuit de afectuoasă – despre un folkist (fictiv) din Greenwich Village-ul anului 1961, deloc netalentat, dar loser pînă în vîrful urechilor. Parte din ghinionul lui Llewyn Davis (Oscar Isaac) este că, în 1961, anii ’60 or fi început ei formal, dar numai formal: încă nu s-au transformat în acei ani ’60 cu adieri de revoluţie, în care contraculturile vor căpăta (pentru un timp) proporţii de masă, iar un mod de a trăi cum e al său – fără casă, fără familie, fără maşină, fără compromisuri cu vocaţia sa – va putea fi exhibat, cu mîndrie, ca o alternativă nu doar legitimă, ci şi superioară moral. Împreună cu directorul lor de imagine, Bruno Delbonnel, fraţii Coen evocă o Americă livid-hibernală, încă frigidă, încă refulată. Llewyn doarme adesea pe canapeaua unui cuplu de folkişti căsătoriţi, cunoscuţi micului public ca Jean & Jim (Carey Mulligan şi Justin Timberlake): doi porumbei americani încă cincizecişti – deşi, în cazul lui Jean, curăţenia înfăţişării nu se extinde şi asupra limbajului în care-i cere socoteală lui Llewyn pentru iresponsabilitatea de a se fi culcat cu ea fără prezervativ. La care Llewyn o rupe un pic cu stilul lui obişnuit – bazat pe îndărătnicie tăcută, neagresivă –, ca să se ia de aspiraţiile ei mic-burgheze. Încă şi mai cincizecist-conformist e un militar în permisie (Stark Sands), care, la rîndul lui, cîntă folk, dar în rest nu se abate nici măcar cu o clipire de la robo-corectitudinea lui militară – faimosul său ex-tovarăş de arme Elvis este pentru el „soldatul Presley“; ceea ce nu-l împiedică să aibă mai mult succes decît Llewyn, căruia îi e dat chiar ca exemplu – stilul lui „ajunge la oameni“. Sigur că mai există şi alţi excentrici în afară de Llewyn, dar aceştia nu sînt neapărat solidari cu el. De pildă, un jazzman (John Goodman), grotesc în look şi maniere (în genul lui Orson Welles din Touch of Evil), acceptă să-l ducă pînă la Chicago cu maşina lui (şofată de un tenebros poet beatnic), dar asta numai pentru că e silit să împartă costul benzinei – în rest, jazzmanul îi dă de înţeles, cu vîrf şi îndesat, că-i dispreţuieşte pe folkiştii de soiul lui. Doar pe un profesor universitar blajin-excentric poate conta Llewyn, de fiecare dată (sau cel puţin pînă cînd îi pierde motanul), pentru masă şi casă. În rest, o lume demoralizantă, de zăpadă care-i intră în pantofi şi de poliţişti care nu-l lasă să doarmă în gări – atunci cînd nu arestează pe altcineva sub ochii lui, din motive neexplicate. În 1961, a fi un marginal în America nu era, încă, nici sustenabil, nici bine văzut – aşa cum nu e nici în lumea de azi. Cumpătarea inteligentă a Coenilor în folosirea de mărci ale epocii (maşini, haine etc.) scoate în evidenţă asemănările cu demoralizatul prezent.
Sigur că, exact în aceleaşi zile de iarnă în care Llewyn se poticnea prin ciorofleacă, Bob Dylan sosea şi el la New York; el poate fi întrezărit la sfîrşitul filmului, urmîndu-i lui Llewyn pe scena clubului în care acesta din urmă a cîntat de multe ori, fără vreun succes deosebit. Deci, chiar în momentul în care Llewyn abandona lupta, anii ’60 – cei adevăraţi şi eliberatori (chiar dacă numai parţial şi temporar) – erau după colţ: o ironie „cosmică“, în stilul fraţilor Coen. Pentru criticul J. Hoberman – evreu american, ca şi Coenii –, comedia ghinionului lui Llewyn este una distinctiv evreiască: ghinionul protagonistului e o condiţie existenţială – Iehova îl persecută (ba îl mai şi tachinează – de pildă, inscripţionînd pentru uzul lui, pe un perete de WC public, întrebarea „Ce ai de gînd să faci?“). Hoberman s-a numărat printre criticii americani care au răspuns cu mare ostilitate filmului din 2009 al Coenilor, A Serious Man, unde, pe lîngă tema evreului bătut de Dumnezeu, mai era evocată şi iconografia evreului urît. Însă Llewyn – despre care, de altfel, nu se spune nicăieri că ar fi evreu (sau că numele lui venit din Ţara Galilor – ţara poetului de la care Bob Zimmerman a împrumutat numele de Dylan – ar fi un pseudonim) – nu e în nici un caz urît. Şi chiar dacă dumnezeii Coeni îşi savurează în mod nedisimulat atentatele comice la demnitatea lui – pe care o fac inseparabilă de încăpăţînarea lui mornă, oarecum obtuză, ca a unui catîr, şi de tropismul lui pentru haos –, ei îi lasă un anumit mister (prin aluzii, niciodată explicitate, la un eveniment tragic din trecutul lui recent) şi, în primul rînd, îl lasă să cînte bine. Rezultatul e un portret complex – în nici un caz sentimental, dar nici meschin-băşcălios – al unui artist cu anumite limite, dar şi cu înzestrări deloc neglijabile, în nişte vremuri nu tocmai apte să-i facă viaţa mai uşoară – sau măcar posibilă – unuia ca el. Dintre cîntecele compuse special pentru personaj, chiar şi unul care e intenţionat prost (nu-i al lui Llewyn – acesta acceptă numai din disperare să-l înregistreze) e compus cu un foarte vivace spirit afectuos-parodic şi e interpretat cu vervă de Isaac, Timberlake şi Adam Driver, într-un jam session spectaculos (de bine montat, printre altele). Iar comicul filmului acoperă gusturi diverse – există inclusiv giumbuşlucuri dulci cu pisici.