Puzzle

● Serre-moi fort (Franța, 2021), de Mathieu Amalric.

E nevoie doar de cîteva cadre pentru ca Serre-moi fort să își depășească en fanfare promisiunea înșelătoare, tip „romanță cu parfum”, pe care o conține în titlu. De fapt, imediat devine cît se poate de limpede ce face Mathieu Amalric aici: ia în răspăr o tradiție contemporană tot mai consolidată a cinema-ului francez contemporan, care se complace în melodrame familiale cu povață dulceagă, destinate unui public de week-end obosit, în sevraj după fericiri iluzorii. Or, din premisa ușor lăcrămoasă – o mamă care decide să plece pe nepusă masă de lîngă soțul și copiii ei –, filmul se dezvăluie în toată amplitudinea sa emoțională și stilistică, confirmînd o intuiție personală mai veche: anume, aceea că putem găsi în Amalric, odată cu Tournée (2010), cu Barbara (2017) și, acum, cu Serre-moi fort, unul dintre cei mai palpitanți, dar și mai subestimați cineaști francezi ai prezentului. Amalric nu e genul care să clădească momentum cadru cu cadru – el ambalează motorul și demarează în trombă, aidoma acestei eroine ideale pentru tonusul animat, scormonitor și compulsiv al filmului. Pînă să ne dezmeticim, ea e deja departe, în mișcare perpetuă.

Pe urmele ei, Serre-moi fort se dovedește un veritabil film de laborator, de joacă cu posibilitățile mediului: pe pînza de origine a filmului, Amalric îngrămădește idei-idei de mizanscenă, fără răbdare sau gusto pentru propriile efecte. E vorba că cineastul nu știe să-și flateze spectatorul: nu îl lasă să-i savureze găselnițele, ci îi cere, mai simplu, să bage viteză pentru a-l ajunge din urmă. Dar nici nu îi refuză mici momente de plăcere: filmat pe digital, filmul poartă în imaginile lui toată căldura reliefată a unui 35 mm; cînd Clarisse (Vicky Krieps) trage pe marginea drumului, cineastul o filmează din interior, prin parbrizul vintage al mașinii ei vechi – și e ca și cum întreaga memorie colectivă a road movie-urilor s-ar vedea chemată să năvălească peste noi. Film al pistelor false și al revenirilor multiple, Serre-moi fort face din Franța actuală un teren nou, fără atestare toponimică, în aceeași măsură în care îl lasă nedesfigurat de vreo vervă „politică”. Precaut, Amalric întîrzie atît cît trebuie pe turla unei biserici medievale, apoi, ceva mai încolo, insistă cu o imagine aproape fotogenică a unei mari uzine fumegînd la poalele munților. Nici un mesaj prestabilit, nici o grilă care să ne permită să spunem, satisfăcuți: „A-ha!” – doar o curiozitate pentru un real care se animă lîngă noi, de îndată ce ne declarăm dispuși să-l privim.

Nu e un îndemn în vînt, ci chiar adevăratul subiect al filmului. Cum ar veni, dacă acceptăm pariul lui Amalric și ne lăsăm pe mîna lui – o mînă vivace și sigură, care caută să dezorienteze fără să rătăcească –, vom putea descoperi în Serre-moi fort o privire adresată împrejurimilor (geografice: satul în care locuim etc.; de clasă: un middle class ușor recognoscibil), reîmprospătate printr-un efort de cineast. Oare nu e chiar asta definiția lucrurilor care contează – care, vorba clișeului, ne fac să vibrăm – în cinema: să primim ceea ce știm, dar altfel, sub un unghi niciodată imaginat înainte? Proiectul riscă nu o dată manierizarea: cerînd atît de mult de la un film – să redescopere lumea pe cont propriu, prin mijloace specifice –, el frizează o supraîncărcare a șarjei. Ideea că protagonista rămîne conectată, telepatic, cu familia sa e transformată de Amalric în provocare de monteur: inspirație genială, care merge, pe linia lui Griffith, pînă la acele posibilități simple și totodată incendiare ale montajului, ce cuplează spații mentale după bunul plac. Prin repetarea ei de cîteva ori, filmul amenință să cadă în formalism – dar chiar atunci, pe buză, Amalric trece la alt giumbușluc.

Acumulînd cu generozitate procedeele (flashback, supraimpresiune, proiecție mentală în viitor), filmul reușește manevra de a-și trece misterul căutării undeva în subsidiar, în aceeași măsură în care îl exhibă – bucătărie regizorală – în plină zi. Cu alte cuvinte, există o corespondență între sfîșierea lui Clarisse – cine pe cine caută? cine pe cine lasă în urmă? – și metoda voit ezitantă și sacadată a mizanscenei, care sapă la rîndul ei după ceva ce am putea numi „adevăr”. Un adevăr cinematografic, însă, care evită să excludă vanitos tehnica din descoperirile sale. Există o mie de maniere de a figura drama protagonistei noastre: Amalric o alege pe cea mai complicată, o deconstrucție migăloasă și plină de circumvoluțiuni ale aparatului de filmat, în speranța nobilă de a se dovedi cît mai fidel vrăjilor, farselor și abisurilor minții acesteia. Alegînd una dintre cele mai în vogă actrițe ale momentului, cineastul propune un ambițios exercițiu de depeizare, filmînd o femeie comună dintr-o țară fără nume, care nu are nimic de împărțit cu universalismul oportunist din festivaluri. Serre-moi fort e un film al detaliilor obsedante – vopseaua, pachetul de țigări spaniol, culoarea părului –, convocate într-un puzzle atent la materialitatea obiectului. Un film, pe scurt, care propune o idee înaltă despre cinematograf.

Serre-moi fort este disponibil pentru vizionare online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.