Printre stele

9 octombrie 2019   Film

● Ad Astra (SUA, 2019), de James Gray. 

Nu e un secret, SF-urile despre spațiul cosmic sînt din nou la modă. Nici nu e greu de înțeles de ce: lipsa sunetului, peisajul întins la infinit, singurătatea cvasi-obligatorie care favorizează introspecția – toate fac din cosmos un teren de joacă numai bun pentru abordări cît se poate de diferite, de la studiile intens-corporale ale lui Claire Denis (High Life, 2018) la giumbușlucurile cu camera de filmat care sînt pe placul lui Alfonso Cuarón (Gravity, 2013). Americanul James Gray a acceptat la rîndul lui provocarea: dacă filmele de mai sus trasează direcțiile principale de o parte și de alta a spectrului de posibilități, Ad Astra se află pe undeva la mijloc: o preferință clară pentru imagini compuse migălos, în care ajung să se reflecte toate corpurile cerești (spre comparație, la Claire Denis spațiul cosmic e o gaură fără fund și fără lumină), dar și o deschidere oportună către meditație.

Cu cît mă gîndesc mai mult la Ad Astra, cu atît îmi place mai mult. Unii critici au subliniat, pe bună dreptate, afinitățile lui Gray cu Heart of Darkness, romanul lui Joseph Conrad din care se inspiră, și Apocalypse Now. N-are nici un sens să catalogăm filmele recente ale lui Gray drept „povești“: mai corect ar fi să le descriem drept căutări, parcursuri, traiectorii, tentative de a atinge miezul (sau capătul) lumii. E valabil nu doar pentru Ad Astra – călătoria unui fiu astronaut către stația spațială de lîngă Neptun pe care se bănuiește că s-ar afla tatăl său de mult dispărut –, ci și, bineînțeles, pentru precedentul The Lost City of Z – încercarea unui britanic de a descoperi urmele unei civilizații străvechi în Amazonia începutului de secol XX. Ambele sînt filme ambițioase, unite de aceeași fascinație pentru depărtări și de același procedeu prietenos cu aventura: cartografierea unor teritorii neumblate. Nici unul nu e însă construit pe șablonul halucinat, megaloman, saturnian al expedițiilor cinematografice marca Werner Herzog sau Francis Ford Coppola.

Altceva îl interesează pe Gray: în cuvintele lui Andrei Bangu, „proverbiala singurătate a alergătorului de cursă lungă“. Cinema-ul practicat de american e foarte înșelător – deopotrivă expansiv, grație producțiilor sale big budget de sorginte hollywoodiană, și supus unei viziuni riguroase de autor. Dată fiind această aparență de film mainstream dintre cele mai banale, spectatorul (mă includ aici și pe mine) poate fi lesne indus în eroare. Vezi, de pildă, începutul lui Ad Astra: scăpat teafăr ca prin minune dintr-un accident, un astronaut cu o carieră ireproșabilă e însărcinat cu o misiune „top secret“; toată recuzita uzuală a genului e la post: mai-mari cu epoleți pe umăr, gadget-uri de ultimă oră, mese lungi la care – sîntem convinși – se țin ședințe de o importanță decisivă, mimică ridicolă de blockbuster. E doar o capcană: fără a disloca brutal regulile jocului (așa cum face Claire Denis), filmul le dezmembrează parțial pînă la final. E ceea ce se întîmplă și în The Lost City of Z: într-un gest cinematografic abil, dar lipsit de opulență, Gray întoarce pe dos imaginarul triumfalist al fostului Imperiu Britanic („vă colonizăm prin forță armată și e spre binele vostru“), propunînd în schimb o serie de expediții timorate în care elanul colonialist al omului alb lasă locul foametei, mojiciei și eșecului.

Gray nu e Claire Denis: filmul său nu are pesimismul existențial al franțuzoaicei. În High Life, criminalii care-și așteaptă pedeapsa capitală sînt trimiși în spațiu („pentru a contribui la progresul științei“) fără posibilitate de întoarcere; nava spațială imaginată de Denis e, în definitiv, tot o închisoare – una în care personajele își reprimă sexualitatea și își dezlănțuie violența. Acest stadiu dog-eat-dog al lumii încă nu a fost atins în Ad Astra, dar situația nu-i tocmai roz: Gray vede universul drept o continuare la fel de putredă a lumii pămîntene – Luna a fost „colonizată“, omul a ridicat și acolo familiarele spații impersonale de comerț, sanctuare căzute pradă reclamei și turismului în masă.

Pe măsură ce astronautul nostru trasează harta alternativă a cosmosului – Lună, Marte, Neptun – și se apropie tot mai mult de capătul Sistemului Solar pe urmele părintelui său melancolic și neînțeles, care a ajuns „mai departe decît oricine“, filmul se rarefiază, abandonîndu-se fluxului indiferent al antimateriei. Monologul din off al fiului, care își analizează relația cu tatăl, corelat cu muzica „eroică“ din numeroase scene, mi s-a părut inițial prea mult – pînă ce personajul ajunge la stația spațială a tatălui, pătrunzînd tot mai adînc în singurătate, iar filmul se dezvăluie în toată nuditatea lui cosmică. Întîlnirea mult visată – pretextul acestei odisei – se dovedește a fi un act complet ratat, urmare căruia tatăl ajunge să plutească în derivă, la infinit, prin cosmos: iată forța supremă a periplului sublim-inutil imaginat de Gray. Abia atunci devine clar că filmul ocazionează, în fapt, întîlnirea cu Brad Pitt și Tommy Lee Jones – doi actori surprinși, strategic, în plină vulnerabilitate: căutîndu-se dincolo de imaginea de staruri sclipicioase, acceptîndu-și corpurile pe care stau înscrise semnele trecerii.

Am trăit cu impresia că, deja uzate din fabrică, multe din recentele SF-uri cosmice reprezentau doar fabule escapiste intrate pe mîna unor regizori cam răzgîiați (Nolan, Ridley Scott), care preferă să nu se murdărească în fojgăiala terestră, cu toate dramele ei insolubile. James Gray arată că universul mai are pînă să se epuizeze.

Ad Astra rulează în cinematografele românești din 20 septembrie.

Mai multe