Praf de stele

● Supernova (Marea Britanie, 2020) de Harry Macqueen.

Valul progresist care a luat tot mai multă amploare alocă o parte importantă problematicii LGBT. Indiferent de care parte a baricadei te-ai situa, este vizibil că mișcarea LGBT pendulează între o propagandă virulentă și o normalitate a discursului. Din fericire, filmul britanicului Harry Mcqueen evită cu eleganță propaganda ostentativă, o capcană greu de ocolit avînd în vedere tema peliculei sale. Un cuplu de homosexuali, ambii cu un statut social ridicat (Tusker e un scriitor de succes, Sam e un pianist clasic), se confruntă cu iminența morții odată ce Tusker (Stanley Tucci) este diagnosticat cu o demență cu evoluție rapidă. Boala lui e introdusă gradual, astfel că nu ne dăm seama de la început care e momentul în care Tusker începe să nu mai fie.

Povestea lor de dragoste e simplă: Sam și Tusker sînt împreună de 20 de ani. Iubirea lor e la fel ca la început, astfel că cineastul britanic Harry Mcqueen setează de la început cadrul istoriei sale. Folosește mereu o privire pe cît de neutră, vag detașată, pe atît de discret intimistă în momentele-cheie. O mînă îmbrățișînd-o pe alta ca într-un vis, pacea domestică a unei cine, drumul care seamănă mai mult cu o plutire a rulotei printre colinele englezești sau o privire care îmbrățișează simultan luciul unui lac de munte și o amintire scumpă ambilor (și-au declarat dragostea la foarte scurtă vreme după ce s-au cunoscut). Sînt micile gesturi care sudează emoția, care o reînnoiesc de fiecare dată, micile clipe de grație împărtășită care devin apoi aproape sacre în memorie.

Față de alte filme similare devenite între timp clasice (Philadelphia sau Brokeback Mountain), care puneau accentul pe complexa problematică socială a apartenenței la minoritatea gay și pe finețea psihologică, sau față de registrul ludic-senzual din Call me by your name, Supernova are altă zonă de interes. Sam și Tusker sînt pe deplin acceptați de familii, ba chiar petrecerea-surpriză de ziua lui Tusker organizată la familia lui Sam strînge în jurul lor o sumedenie de prieteni devotați. Singura diferență față de un cuplu normal este faptul că e vorba de dragostea a doi bărbați confruntată cu iminența degradării prin boală. Situație cu atît mai gravă cu cît moartea nu e naturală, ci rivalizează cu pierderea memoriei, deci a sensului. În curînd, Tusker nu își va mai recunoaște iubitul („Nu voi mai fi eu, ci doar unul care seamănă cu mine”, le spune Tusker invitaților la petrecerea-surpriză de ziua sa), iar Sam va recunoaște doar un străin, ceea ce chestionează însuși obiectul iubirii sale, nu și imanența ei.

Privirea camerei nu interferează niciodată cu disonanțe sau cu bruiaje în cadru, este ceea ce Susan Sontag numea „o privire pură”. Tot Sontag spunea, în celebra sa carte-eseu Despre fotografie, că „obsedații imaginii vor considera probabil că asfințiturile sînt clișee; căci, vai, ele arată prea mult a fotografii”. În Supernova, asfințiturile, peisajele, poezia, frumusețea nu sînt prinse fotografic, ci ca din întîmplare. Au o funcție cathartică niciodată asumată pînă la capăt, ca și cum excelentul director de imagine Nick Pope ar fi lăsat deschisă camera ascunsă. Tot ce e important scapă printre cuvinte, atingeri, gesturi, aluzii, tot ce contează pare spontan. Este poate un tainic rămas-bun în lumina amurgului, o ultimă declarație fără cuvinte în care imaginea, în sensul platonician, devine totuna nu doar cu obiectul reprezentat, ci și cu privirea care o (re)creează. Este o sacralizare în sens invers, dinspre profan înspre contemplarea clipei pentru veșnicie, așa cum se întîmplă la Pompei.

Deși accentele melodramatice sînt punctate uneori prea corect, reducînd din efectul de firesc, filmul britanic, dominat de acești mari actori contemporani, Stanley Tucci și Colin Firth, în rolurile protagoniștilor – cu o nuanțare și o complexitate aproape matematică a interpretării –, nu este totuși o elegie. Un citat din Chesterton („Lumea nu va duce niciodată lipsă de minuni, ci numai de dorința de a te minuna”), menționat în film, este un nivel complementar pentru modul în care cineastul britanic, care este și scenarist, setează abordarea care face pînă la un punct memorabil acest film: pariul de a surprinde realitatea goală, misterul clipei chiar „în intervalul dintre clipe”, cum spunea fotograful Frobert Frank.

Se spune că oamenii sînt praf de stele. Dincolo de metaforă (care nu e doar metaforă, astronomii oferind nenumărate dovezi în acest sens), drama celor doi iubiți este pe cît de umană, pe atît de simbolică. Dacă pentru Marcel Proust sîntem ființe temporale, oameni răspîndiți în timp, în Supernova cei doi îndrăgostiți își întrezăresc șansa de eternitate acolo unde privirea le zăbovește cu o uimire mereu reînnoită în fața vieții: în stele.

Filmul va intra în cinematografele din toată țara din 30 iulie.

Andreea Vlad este critic de film.