Portretul unui medic

● La fille inconnue / Fata necunoscută (Franţa-Belgia, 2016), de Jean-Pierre Dardenne, Luc Dardenne. 

Cel mai recent film al fraţilor Dar­denne are la bază, în mod neaşteptat, un mystery care aminteşte un pic de Hitchcock: o tînără doctoriţă refuză să răspundă într-o seară banalei sonerii de la cabinetul său pentru că trecuse deja, de o oră, momentul închiderii. Chiar înainte să se sune, fusese ocupată cu dăscălirea unui student care făcea practică acolo şi care nu reuşise să intervină într-o situaţie de urgenţă (un copil care făcuse o criză de epilepsie), înmărmurit de emoţie. Cînd sunase soneria, studentul se îndreptase spre interfon pentru a deschide, sugerînd că poate fi o urgenţă, însă doctoriţa îl oprise, pentru a-i da în continuare o lecţie despre faptul că profe­sionalismul unui medic îl obligă să se abţină de la manifestarea emoției. Dacă ar fi fost o urgenţă, spune ea, persoana respectivă ar fi insistat. Din felul în care îi vorbeşte, reiese că vrea să îl înveţe să se descurce, să pună un diagnostic bun, dar şi că îl ia cam de sus, din poziţia sa de superior ierarhic, care ştie mai bine, şi că e mai atentă la „the big picture“, la ceea ce crede ea că înseamnă un medic per ansamblu, decît la ceea ce realmente poate fi (printre altele, nu mai puțin afectat de emoții decît alții). Fata care sunase e găsită moartă nu departe de cabinet, iar înregistrarea de pe videofon, de la poliţie, arată că sunase acolo încercînd să scape. Un sentiment de culpabilitate (şi de responsabilitate) declanşează acţiunea.

Acest pretext de mystery şi intriga detectivistă prin care ne conduce filmul, urmărind tînăra doctoriţă care încearcă să afle identitatea tinerei moarte, despre care se bănuiește că ar fi fost o prostituată, sînt mult mai clasice decît ceea ce se petrece în alte filme ale fraţilor Dardenne. De exemplu, în Rosetta, spectatorul nu e lăsat vreun moment să se aşeze confortabil în urmărirea poveştii, ştiind la ce să se aştepte de la protagonistă: nici nu apucă să îşi aştearnă aşteptările în viteza cu care se precipită lucrurile. În noul film, sîntem puşi să urmărim o investigaţie care se acumulează din indiciile strînse de doctoriţă de la pacienţii săi într-un ritm mai puțin alert și cu mișcări mai fluide ale camerei. Intuim astfel că, într-un fel sau altul, ceea ce ne spun şi ce fac aceşti pacienţi va determina rezolvarea misterului. De fiecare dată cînd, la cabinetul doctoriţei, cineva apare la uşă, sunînd, mecanismul narativ produce ceva, mai primim cîte un imbold, cîte o informaţie importantă: un băiat, pacient de-al său, se dovedeşte că a văzut-o pe fata care murise chiar în seara aceea şi vine să îi mărturisească, iar părinţii lui vin și ei să îi spună doctoriţei să nu mai intervină. Însă oricît ar restrînge filmul folosirea intrigii detectiviste ca mijloc narativ, el rămîne în mare măsură realist. Problema care stîrneşte cursul evenimentelor e faptul că protagonista refuză intervenţia, în cursul vieţii sale (a programului, a organizării sale şi a ceea ce ştia) a unui eveniment neaşteptat, venit din afară, care i-ar fi deranjat această ordine – problemă specific realistă. Faptul că noi avem acces la imaginea fetei decedate printr-o înregistrare, printr-un film în film, accentuează ideea. Pe parcursul investigaţiei sale, o investigaţie medicală, o anamneză, care se susţine în mare parte în prestaţia actriţei Adèle Haenel, de o limpezime uimitoare, tocmai interacţiunea sa cu exteriorul, schimbul de replici și de emoții, transformarea atitudinii sale prin deschiderea față de ceilalți e accentuată (telefonul îi sună încontinuu, comunicarea personajelor e în mare parte intermediată astfel, iar ea e mereu alertă, gata să răspundă). Ca şi protagonista interpretată de Marion Cotillard din ­Deux jours, une nuit / Două zile, o noapte, doctoriţa merge din casă în casă, unde îşi consultă pacienţii, iar ceea ce aflăm e generat de prezența ei, de care camera nu se dezlipește. Paralela dintre simptomele fizice pe care le observă la pacienţii săi pentru a rezolva problema crimei, deci a lipsei, a dispariției unui alt corp, creează un contrast hipnotic, care aduce filmul în aceeași zonă de mystery, însă dacă în cazul unui astfel de film motivația personajului ar ține de curiozitate sau de un simț al dreptății (vrea să știe cine a comis crima / vrea să facă dreptate), aici motivația e mai degrabă un simț al responsabilității și al culpabilității asumate. Modul în care își cercetează pacienții, încercînd să afle deopotrivă ce problemă și ce legătură au cu crima, e antimoralizator: fiecare mărturisire e însoțită de o manifestare fizică (cineva vomită, altcineva are o creștere bruscă de tensiune) și de îngrijirea pe care ea le-o acordă empatic. Există o anumită finețe în felul în care filmul înfățișează aceste relații în ciuda clasicismului schemei pe care o ascund, de interogați și interogator. Finalul vine să întărească ideea că nu rezolvarea misterului e esențială aici, ci faptul că personajele ajung să producă un efect. Filmul fraților Dardenne e astfel, o emoționantă pledoarie împotriva fatalismului. 

Ancuța Proca este critic de film.