Poezia rutinei

● Paterson (SUA, 2016), de Jim Jarmusch. 

În 2016, Jim Jarmusch a revenit la Cannes cu două filme: documentarul Gimme Danger, consacrat legendarei trupe punk The Stooges (din care a făcut parte și Iggy Pop) și ficțiunea Paterson, o privire delicată asupra unui șofer de autobuz din Paterson, New Jersey, care în timpul liber se dedică poeziei. De remarcat este că Jarmusch are grijă să reunească ingenios cele două filme și astfel să închidă bucla – la un moment dat, barmanul localului în care Paterson (protagonistul filmului) poposește la final de zi îi arată celui din urmă un articol dintr-un ziar de pe vremuri, care titrează: „Un club de adolescente din Paterson, New Jersey îl desemnează pe Iggy Pop drept cel mai sexy bărbat din lume“.

Paterson este împărțit în șapte segmente corespunzătoare unei săptămîni. Zilnic, personajul interpretat de Adam Driver se trezește, pleacă la muncă, conduce autobuzul, se întoarce acasă, scoate cîinele la plimbare, sfîrșește în barul mai sus amintit. Paterson e imperturbabil, cufundat în rutina-i tihnită, preocupat parcă să devieze cît mai puțin de la traiectoria previzibilă a zilei; Laura, partenera de viață (jucată de Golshifteh Farahani), pare a fi contrariul său riguros – exuberantă, volubilă, plină de idei noi (întreaga locuință arată precum atelierul în plină metamorfoză al unui artist febril, Laura lăsîndu-și amprenta în toate compartimentele vieții domestice, de la decorarea unor perdele de duș la inventarea unor rețete culinare). De fapt, Paterson și Laura sînt aduși laolaltă tocmai de mentalitățile de artist care îi guvernează: Jarmusch toarnă în aceste personaje două ipostaze diametral opuse ale artistului, care împreună contribuie la chimia (fizică, dar mai ales intelectuală) ce propulsează filmul.

Jarmusch înscrie filmul în tradiția unui cinema independent american axat pe povești profund dedramatizate, închinat mai degrabă gestului mic și variațiunii pe aceeași temă. Paterson este într-atît de antispectacular, într-atît de epurat narativ, încît evenimente ca autobuzul care rămîne în pană sau îndrăgostitul decepționat ce trebuie consolat devin adevărate nuclee epice – ca să nu mai vorbim de soarta incertă a carnetului de poeme al lui Paterson, care ține cu brio loc de intrigă. Astea fiind spuse, arhitectura scenaristică a filmului e o probă de măiestrie: Jarmusch cultivă competent repetiția unor situații (zilnic, Paterson îndreaptă căsuța poștală din fața casei, pentru ca a doua zi să o găsească din nou strîmbă), șarmul filmului constînd în dejucarea așteptărilor. Spectatorului îi revine sarcina de a observa reacțiile subtile ale personajelor (de pildă, Paterson se arată dibaci cînd vine vorba de a dezarma un bărbat vădit tulburat, care flutură un pistol prin aer, comportament justificat ulterior de un cadru cu o fotografie din vremea cînd era în armată).

Ritmul lent, supus exclusiv schimbărilor de nuanță care pot trece adesea imperceptibile, presupune și o construcție distinctă a universului prin care se învîrte personajul: o lume preponderent calmă, guvernată de legi imuabile. Realismul imaginii este însă contrazis de anumite inserții fine care par să țină de metafizic: de pildă, urmare a unui vis povestit de Laura, în care își fac apariția doi gemeni, Paterson întîlnește în zilele următoare o serie de frați identici; mai mult, nu o dată, cei cu care Paterson discută pe parcursul zilei rostesc replici în oglindă. În această optică, pînă și recurența încăpățînată a numelui (Paterson-filmul, orașul, personajul), care poate să pară inițial un efect cam gros, își găsește motivare. Dar dacă Jarmusch schițează voluptuos acest univers parcă abstras legilor firești (în locul cărora se instalează o ordine poetică), asta nu înseamnă că lumea descrisă în film nu e și permeabilă la actualitate: în film se discută îndelung despre smartphones, iar peisajul rasial e cît se poate de pestriț.

S-ar putea însă ca lumea în care trăiește Paterson să nu fie altceva decît o prelungire a forului său interior: de-a lungul filmului, poemele pe care le recită și le scrie în carnet (în realitate, poeme aparținînd lui Ron Padgett) invadează ecranul în supraimpresiuni grațioase, sub forma scrisului lui Adam Driver însuși. Poezia e coloana vertebrală a filmului, care evită cu toate astea să cadă în intelectualism prețios: discuțiile despre William Carlos Williams sau Emily Dickinson survin natural, într-o intimă coerență cu viața deloc complicată a șoferului-poet.

Paterson poate fi citit în cheia unui elogiu adus tihnei, artei, încurajării venite din partea celuilalt, vieții normale în sine. Cu acest film, poezia rutinei își reface aura din ce în ce mai firavă, știrbită de producții cinematografice (fie ele cu pretenții de autor) tot mai puțin oneste, tot mai încrîncenate. Suită de clins d’œil luminoase, Paterson se apropie de încercările cele mai izbutite ale lui Jarmusch, cel care în anii ’80 a revoluționat limbajul cinematografic. Și descrie, totodată, un mod de a gîndi cinema-ul irezistibil.