Periferia

● Les Misérables / Mizerabilii (Franța, 2019), de Ladj Ly.

Parisul de azi se împarte tot mai clar în două zone, ambele la fel de inospitaliere: centrul securizant, cu clădiri istorice atent păzite și magazine de lux intimidante, bătut la pas în genere doar de cetele de turiști, și periferiile în care se înghesuie acei paria – familii de imigranți și de oameni trăind în precariat și violență, pe care societatea i-ar prefera invizibili și cu care, în ciuda urgenței, nimeni nu prea-și bate capul. Prelucrînd un scurtmetraj pe aceeași temă, debutantul Ladj Ly explorează un asemenea spațiu „problematic“, într-o poveste care se desfășoară departe de obiective turistice arhicunoscute și de cafenele chic.

Povestea respectivă e spusă din unghiul unei patrule de polițiști care fac legea în cartierul Montfermeil – adică acolo unde Victor Hugo scria cîndva Mizerabilii. Ly însuși e un fost copil de banlieue, iar această cunoaștere din miezul lucrurilor joacă în avantajul său: începutul filmului, cu polițaii făcîndu-și primul rond al zilei, dezvăluie acest spațiu drept o arenă la scară urbană deloc îmbietoare, în care diferite facțiuni – de la țigani circari la fundamentaliști bărboși – se luptă pentru supremație, în timp ce primarul – un negru mătăhălos care poartă un tricou de fotbal pe care scrie „LE MAIRE“ –  e pus la rîndul său pe învîrteli. Este cu atît mai dezamăgitor că, în urma acestor momente de expozițiune cu un oarecare interes etnografic, filmul intră pe un făgaș prestabilit, iar lucrurile încep să curgă implacabil spre deznodămînt, ca la Hollywood. Deși se dorește militant – arătînd furia legitimă a periferiei –, marea slăbiciune a filmului e că se împotmolește într-un banal conflict maniheist de tip hoții-și-vardiștii, în care topografia și culoarea locului devin irelevante: lucrurile s-ar fi putut petrece fără mari modificări, în același ritm alert al urmăririlor pe străduțe lăturalnice, și în colțul opus al globului.

În fond, dacă derulăm puțin înapoi, devine clar că Ly și-a propus doar să preia un pattern deja bătătorit: e prima zi de lucru a lui Ruiz (Damien Bonnard), care se vede „cuplat“ cu Chris (Alexis Manenti) – un polițai fără scrupule, genul de golan care găsește o poreclă obraznică pentru oricine, deopotrivă terorist al cartierului și tovarăș pe sub mînă cu unii dintre suspecții uzuali – și Gwada (Djibril Zonga) – un ins ceva mai potabil, care a crescut în cartier și-i cunoaște măruntaiele. Ce urmează e prevăzut în fișa oricărui produs mainstream: printr-o aliniere a planetelor, fix în această zi lucrurile scapă de sub control, iar manieratul și cinstitul Ruiz trebuie să dea piept cu toată mizeria lumii și să încerce să salveze ce mai e de salvat. Nimic nou sub soare: în Franța, filmul de banlieue, care arată spectatorului violența, represiunea, dar și focarele de rezistență ale suburbiei, e deja un subgen încetățenit – toată lumea a auzit măcar de La Haine (1995) al lui Mathieu Kassovitz; Wesh wesh, qu’est-ce qui se passe? (2003), realizat de foarte talentatul cineast Rabah Ameur-Zaïmeche, e favoritul meu personal. La fel cum tipologia polițistului ultradescurcăreț și hîrșit, cel-mai-cel al comisariatului, dar dotat totuși cu suflețel – într-un moment inutil de patetism din Les Misérables, Chris se întoarce acasă la familia lui –, era deja de găsit în superbul L.627 (1992) al lui Bertrand Tavernier. 

Probabil că modul în care Ly netezește asperitățile îi va aduce un plus de spectatori, dar rețeta filmului, plină de cîrlige scenaristice simplificatoare care închid rotund, într-o poveste tipică și pe alocuri dulceagă, împiedică apariția oricărei forme radicale care să se potrivească cu conținutul fierbinte. Ly are totuși inspirația să includă unele cadre aeriene filmate, chipurile, cu o dronă ce aparține unui copil din cartier: sînt momente în care filmul pare într-adevăr că-și ia zborul, departe de fojgăiala străzii, găsind un debușeu în planarea peste șirurile de blocuri sau peste tarabele improvizate dintr-un suk din apropiere. Aceeași forță aproape hipnotică e de găsit și în cadrele care fac aluzie, printr-o uriașă celebrare cathartic-patriotică, la victoria Franței de la Campionatul Mondial de Fotbal. Lipsit însă de o mai mare îndrăzneală la nivelul construcției, în cele din urmă filmului îi rămîne să-și canalizeze revolta într-o viziune apocaliptică, în care polițistul și banlieusard țintesc unul asupra celuilalt, amenințînd să se distrugă reciproc. Iar din fundătura asta nu văd cum se poate ieși.

Les Misérables va rula în cinematografe din 24 ianuarie.