Pe holurile facultății
● Omul cu umbra (România, 2021), de Dragoș Hanciu.
Omul cu umbra face parte dintr-o benefică serie de documentare românești recente ai căror autori au preferat să ocolească sistemul greoi de finanțări, știind prea bine că dacă mai așteaptă mult vor rămîne fără subiect. Regizorul său, Dragoș Hanciu, îl filmează aici pe Gheorghe Blondă (zis și „nea Jorj”), fostul responsabil cu materialul tehnic de imagine al UNATC-ului, aflat la vremea turnajului în pragul pensionării. Timing-ul filmului este crucial de două ori: întîi pentru că plecarea lui nea Jorj, documentată afectuos de către studentul Hanciu, amenință să închidă pe urmele sale o epocă întreagă – caracterizată printr-un raport palpabil față de tehnică, înlocuit pe zi ce trece de volatilitatea digitalului – și-apoi pentru că, aflăm abia la final, Blondă avea să moară nu cu mult mai tîrziu. Dincolo de portretul unui ins charismatic și cu vorbele (porcoase) la el, calitate în care l-am găsit destul de oarecare, Omul cu umbra devine mult mai interesant odată ce capătă anvergura mărturiei, a documentului: o lume se destramă și prea puțin contează că lumea respectivă e cu-adevărat infinitezimală, atîta vreme cît Hanciu știe să îi confere proporțiile unei tragedii cu emoție surdă.
Se cuvine, așadar, să salutăm intuiția cineastului (care în 2016-2017, cînd a filmat, era foarte tînăr) de a-și face filmul – de a da naștere unor imagini – cu orice preț. Momentul pe care îl surprinde – capsulă a timpului concentrată pe holurile facultății – nu se mai întoarce: în absența filmului, finalul trist al acestei epopei mărunte, dar intense – nea Jorj întreținînd raporturi strînse cu colectivul studențesc – ne-ar fi rămas necunoscut nouă, celor pe care afacerile interne ale facultății nu-i privesc. Așa, ieșirea din scenă a lui Jorj – moment pătrunzător în care acesta își strînge acareturile din birou, le îndeasă într-un geamantan, apoi se pierde în profunzimea coridorului ca într-o secvență de încheiere clasic-hollywoodiană – reprezintă deopotrivă o intrare în memorie. Dacă Omul cu umbra propune o privire de documentarist, atunci ea are de-a face cu conștiința lui Hanciu că, deși restrînsă ca însemnătate, drama filmului are de dat socoteală în fața timpului cu majusculă. Documentarul e atunci o ultimă urmă a acestui om, imprimat în lumina care pătrunde prin obiectiv.
Hanciu construiește o relație specială cu nea Jorj. Opțiunea cineastului de a se include, cu candoare, în cadru trădează nu atît un narcisism naiv, cît o admirație care abia se conține în schimburile dintre regizor și personaj, amîndoi ascunzîndu-și cum pot stinghereala provocată de acest amestec de respect și prietenie trainică pe care și le poartă unul altuia, primul sub masca modestiei, al doilea, sub cea a unei acreli blînde. Mărturisesc că m-a fermecat mai ales acest pas în afara sinelui pe care am crezut că-l identific la Hanciu, un tînăr care decide să se apropie de un om de care totul, a priori, îl desparte. E materie de cinema aici: atunci cînd într-un sfîrșit începi să îl privești pe cel pe care îl vezi mereu. O figură a zilei de ieri prinde contur sub ochii unei figuri a zilei de mîine. Păcat că entuziasmul pe care îl naște acest transfer timid e oarecum diluat de sărăcia dispozitivului formal – și nu am în vedere sensul financiar al termenului. Căci ar fi fost de dorit ca filmul să-și depășească mai avîntat premisa limitată (un portret în stil ciné-vérité), în loc să se mulțumească cu această idee – prea des văzută din partea absolvenților UNATC, dar nu numai – că e suficient să pornești camera și să înregistrezi, pentru ca ceva, inevitabil, să se întîmple.
Din punctul ăsta de vedere, e cel puțin bizară neglijența filmului față de structură, redusă la statutul unei rețineri ușor paralizante, care blochează ieșirea în afara sferelor cuminți, în detrimentul unei acumulări de cadraje repetitive, fără „creștere”. Această repetiție nu face sistem, e doar redundantă: Omul cu umbra arată adesea ca o punere cap la cap a unor secvențe prea banale – diverse conversații la cafea cu persoane care au și dispărut imediat după aceea etc. –, de parcă adevăratul său subiect s-ar ivi doar cînd și cînd, cu intermitențe, în loc să monopolizeze toată atenția. Aceste secvențe de observațional au ceva frustrant în ele – nea Jorj se pierde în peisajul sterp al imaginii ezitante și în mulțimea de documentare-portret anterioare care au făcut la fel cu personajele lor. Hanciu alege să umble mai ales la banda sonoră, integrînd (sau restituind în chip „realist”) fragmente muzicale din repertoriul clasic și, mai cu seamă, știri din actualitatea infamei OUG 13, care a generat proteste masive din partea populației. Ținta gestului e neclară: simplă ancoră temporală sau „privire asupra unei instituţii care funcţionează ca o oglindă a autorităţilor ce conduc ţara”, așa cum informează un sinopsis? Aș zice că adevărul e undeva la mijloc, pe axa frîntă dintre acest realism pedestru de care filmul nu poate să se despartă și acel orizont ușor fantezist către care – aidoma acestui bătrîn plin de vervă – n-ar fi fost rău să aspire mai des.
Omul cu umbra a rulat în cîteva cinematografe din țară.
Victor Morozov este critic de film.