Patimile după Callas
● Maria by Callas (Franța, 2017), de Tom Volf.
Dacă nu ar fi existat, Maria Callas ar fi trebuit inventată. A fost cea care a inspirat la superlativ, în secolul 20, termenul de divă, care ulterior s-a extins din lumea exclusivistă a operei în lumea mai largă a showbiz-ului. Era dotată cu o voce rară, o prezență atipică, statuară, și un magnetism care subjuga publicul. Avea o mare putere de muncă și o dedicație pentru muzică apropiată de fanatism, cum admit fără ezitare toți colaboratorii săi, dar în egală măsură era supusă capriciilor, care îi dau în presa vremii renumele de „temperamentală“.
Maria by Callas, filmul documentar regizat de Tom Volf, include imagini și fotografii rare din arhiva personală a artistei, înregistrări live, scrisori și confesiuni povestite chiar de soprană, prin vocea actriței Fanny Ardant. Femeia Maria își dorea o viață relativ simplă, cu familie și copii, însă la un moment dat conștientizează că marele dar pe care îl are, vocea sa pe care o oferă necondiționat publicului („sufletul meu e acolo pe scenă“), are și un preț: renunțarea la rolul de mamă, în care vede adevărata menire a unei femei, cum declară în cadrul unui interviu. În spatele celei supranumite La Callas sau La Divina, sinonimă cu perfecțiunea scenică (pentru Leonard Bernstein era „electricitate în stare pură“), se ascundea o femeie timidă și foarte senzitivă, vulnerabilă, cu predispoziții spre nevroză și spre un caracter dramatic. Așa cum se întîmplă în cazul multor biografii celebre, chiar această splitare a personalității sale a dat naștere legendei, mitului Callas.
Documentarul nu își propune o reconstituire meticuloasă, arhivistică, din unghiul diferitelor personaje care au cunoscut-o sau al celor care i-au marcat destinul, a faimoasei cîntărețe americano-elene. El funcționează mai degrabă, și într-un sens mai intim, ca un jurnal în imagini, este Maria povestită chiar de Callas, cea care pare să fi fost sedusă, în final, de propriul personaj („sînt o creație a publicului“). Dacă pe scenă vocația de tragediană i-a adus adorația publicului, care stătea cu zilele la coadă pentru un bilet, în viața personală aceasta i-a jucat feste, căci se pare că atrăgea, voit sau poate inconștient, bărbați care au făcut o mai degrabă nefericită. Dacă în primul soț, italianul Battista Meneghini, vede mai degrabă un substitut patern, el fiind și un manager nu foarte abil al carierei sale, în armatorul grec Aristotel Onassis ea vede arhetipul masculin prin excelență, deși relația lor a funcționat cel mai bine la nivelul unei prietenii care a tins spre perfecțiune, așa cum recunoaște artista. Forța interioară este la fel de determinantă, iar Onassis remarcă la ea onestitatea și integritatea absolută.
Cel mai bine pare să o fi cunoscut, sau mai degrabă să o fi intuit în esența personalității sale, unul dintre cei mai devotați prieteni ai săi, marele cineast și scriitor italian Pier Paolo Pasolini, care i-a oferit rolul titular în Medeea (1969). „Maria este ca viața, foarte autentică: atunci cînd e fericită, ea e cu adevărat fericită. Cînd suferă, suferința ei este cît se poate de reală.“ Era ea însăși ca Norma, Carmen, Tosca sau Medeea, foarte în largul și în lumea sa alături de Visconti, Alberto Moravia, Zeffirelli, Bernstein, Grace Kelly sau Regina Elisabeta. Dar era și femeia vitală, necomplicată, scăldată în razele soarelui și inhalînd parfumul florilor și briza mării alături de cîinele său, pe coasta americană, cum o arată o filmare foarte rară din ultima perioadă, cînd încă mai visa la prințul fermecat și încerca să-și relanseze cariera, după o serie de probleme cu vocea și de căderi nervoase. Deși sinceritatea sa este dezarmantă și nedisimulată, taina în care se închide pînă la final este și ea perenă, singura certitudine rămînînd faptul că „am avut un dar pe care l-am oferit și am fost înțeleasă“. Imens pentru Callas, puțin pentru Maria.