One-woman show cu fantome
● Personal Shopper (Franţa-Germania, 2016), de Olivier Assayas.
Personal Shopper este cea de-a doua colaborare dintre regizorul francez, fost critic de film, Olivier Assayas şi actriţa americană Kristen Stewart, după Clouds of Sils Maria, în care Assayas introdusese, printre rînduri, şi un metadiscurs despre prejudecăţile privind valoarea filmelor aşa-numite comerciale (în lumea cărora devenise cunoscută Stewart, în megaproducţii hollywoodiene precum seria Twilight) vs a celor aşa-numite de artă (în rîndul cărora e cunoscut Assayas, care a împărţit anul trecut la Cannes premiul pentru regie cu Cristian Mungiu). Personajul secundar interpretat de Stewart era asistenta invizibilă a unei adulate actriţe europene (jucată de o celebritate din lumea filmelor de artă, Juliette Binoche), care devenise, în dubla ei umbră (a statutului său de actriţă de filme comerciale şi a personajului său), punctul de atracţie al filmului lui Assayas. Extensia acestui metadiscurs a ajuns mai departe de graniţele filmului: prestaţia lui Stewart a fost recompensată cu un premiu César (premiu francez elitist, care pînă la ea nu mai fusese acordat unei actriţe americane) şi, pe de altă parte, întîmplător sau nu, Binoche poate fi văzută zilele acestea într-un film SF cu roboţi (Ghost in the Shell) din aria comercială a producţiilor pe care personajul său le criticase ca fiind lipsite de valoare în Clouds of Sils Maria. Noul film al lui Assayas, dedicat în întregime lui Stewart, mizează tot pe o conversie. E un film cu graniţe fluide între mai multe genuri (film cu fantome? horror? crime thriller hitchcockian?) fără să semene, de fapt, cu nici unul dintre ele, dar dincolo de entuziasmul pe care îl poate stîrni exercitarea din nou a talentului lui Stewart într un cadru de film european şi a talentului lui Assayas în cadrul unei combinaţii de film aparent de gen, rezultatul e mai mult un eşec.
Personajul interpretat de Stewart, tot o asistentă personală, de data aceasta responsabilă cu vestimentaţia unei celebrităţi, e varianta modernă a personajului unui medium (a unui intermediar). Fără a avea o ocupaţie stabilă, ci mai mult slujbe care să îi plătească chiria, izolată de familie şi de prieten din cauza distanţei, Stewart locuieşte de trei luni la Paris, de la moartea fratelui său geamăn (un medium, şi el, care făcuse infarct, din cauza unei probleme genetice la inimă pe care o împărtăşeşte şi ea), unde încearcă să ia legătura cu spiritul acestuia, în urma unei înţelegeri conform căreia cel care va muri primul va transmite un semn de dincolo. Vocaţia sa de medium, de traducător dintre o lume a spiritelor pure şi una materială, e dublată de ocupaţia sa de asistentă, care o obligă să tranzacţioneze costume, cumpărate sau împrumutate de la case de modă faimoase. Angajamentul său e dublat de o interdicţie: actriţa-şefă îi permite să le cumpere, însă nu şi să le probeze. Cu toate că e perfect capabilă să selecteze, fără vreun aparent efort, diverse combinaţii vestimentare excentrice, îmbrăcămintea sa e cît se poate de banală (blugi, tenişi roşi, pulovere şi geacă de piele), dar hainele pe care le cumpără o tentează – atunci cînd probează o pereche de încălţăminte cu toc pare să aibă un fior erotic. În aşteptarea unui semn de la fratele său şi primind semne pe care le consideră prea vagi, eroina e interpelată de un necunoscut, pe chat-ul iPhone-ului său. Identitatea lui e lăsată în ambiguitate: ar putea fi fratele său, dar ar putea fi şi un alt spirit sau un bărbat în carne şi oase care o urmăreşte. Assayas nu dezleagă misterul, lăsînd filmul să se deruleze în paralel şi ca o poveste cu spirite (în case bîntuite în care din cînd în cînd mai apar cîte o fantomă, o cruce pe perete sau obiecte plutitoare), şi ca horror, şi ca mister al unei crime care are loc ulterior, în apartamentul actriţei. În împletirea acestor genuri, fantomele rămîn totuşi nişte apariţii generice, celelalte personaje din film rămîn indistincte, iar punctul central al intrigii, interpelarea fetei de spiritul/psihopatul necunoscut, nu depăşeşte limitele unui joc de intimidare.
Discursul referitor la modurile de comunicare în lumea în care se desfăşoară personajul lui Stewart (prin iPhone, Skype, clipuri video), în contrast cu izolarea sa, cu foarte puţinele şi inconsistentele conversaţii în timp şi spaţiu real cu ceilalţi oameni, e mult mai interesant. O legătură între ideea de spectre pe care Stewart le accesează şi prezenţele personajelor online sau pe telefon se conturează distinct. Discuţiile au loc aproape exclusiv prin intermedierea mediului online. La un moment dat, personajul lui Stewart găseşte picturile artistei Hilma af Klint, medium şi ea, decedată în 1944, iar accesarea acestui conţinut dintr-un alt timp, la îndemînă în izolarea propriului său apartament, e mult mai aproape de accesarea unui spectru decît toate apariţiile fantomelor, fraterne sau nu, din acest film.
Ancuța Proca este critic de film.