Obiceiurile locului

6 octombrie 2016   Film

Cîini (România, 2016), de Bogdan Mirică.

Lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mirică, premiat anul acesta de Federaţia Internaţională a Criticii de Film în secţiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes, dezvoltă un conflict la prima vedere de western, dintre un tînăr orăşean (Dragoş Bucur), moştenitor al unui teren arid, aflat la graniţă, într-o pustietate dobrogeană uitată de lume, şi cei care fac legea conform vechilor obiceiuri ale fostului proprietar şi îşi doresc ca lucrurile să rămînă exact aşa cum au fost dintotdeauna. Reprezentanţii legii sînt, în acest conflict, cei care latră, dar nu muşcă (poliţia e personificată printr‑o căţea) şi nu se ştie dacă au avut vreun cuvînt de spus vreodată faţă de fărădelegile locului. Dincolo de acestea, Cîini tatonează la un alt nivel de interpretare şi conflictul ancestral, de tip Dogville: moştenirea răului de la un individ la altul, indiferentă la individualitate sau vremuri (nici comuniştii, ni se spune, nu i-au ­luat pămîntul bătrînului Alecu, iar legea sa a fost deasupra regimului de ieri sau de astăzi).

Conflictul western-ului nu ajunge însă pe atît de important pe cît e thriller-ul cu progresie lentă, accentuată de ritmul natural al vieţii la cîmpie, pe care camera îl urmăreşte în cîteva cadre lungi, studiu al unei relaţii strînse dintre evenimentele misterioase care se petrec (dispariţii, crime, ţinute majoritatea în afara cadrului), oamenii care le produc (Samir, interpretat de Vlad Ivanov, un ucigaş care omoară din plictiseală, şi gaşca sa) şi spaţiul în care trăiesc. Dezvăluirea treptată a unei nelegiuiri sau atrocităţi (violenţa nu e redată subtil, ci aproape contemplată) e făcută simultan cu revelaţiile protagonistului despre crimele care au loc pe pămîntul devenit acum al său. Filmul pune accent pe conturarea portretelor unor săteni care, deşi ni se sugerează că ar putea reprezenta forţe mai mari, mitice, au o pronunţată notă locală. Poliţistul care cercetează cazurile de omor (Gheorghe Visu) e un bătrîn care scuipă sînge, cu un trecut suspect şi cu oarecare probleme de conştiinţă, care se împarte între cazurile pe care nu le rezolvă şi băutură. Un cadru lung cu acesta scoţînd o probă pe masa pe care tocmai terminase de mîncat – o labă de picior de om căreia îi taie gheata şi îi scoate şoseta grijuliu cu furculiţa, rotind-o contemplativ, aşa cum s-ar roti o sculptură într-o galerie de artă, trădează obişnuinţa sa cu moartea (şi cu răul, şi cu violenţa), ca şi cum ele s-ar fi contopit cu cele mai elementare gesturi ale sale, cu gestul de a mînca sau de a bea, devenind elemente constitutive ale propriei persoane. Violenţa şi macabrul sînt privite, nu doar de poliţist, ci şi de alţi săteni, ca pură banalitate (personajul interpretat de Teodor Corban examinează şi el piciorul, făcînd glume pe seama sa). Majoritatea lucrurilor pe care le aflăm despre aceşti oameni, despre ceea ce resimt şi despre ce înţeleg ei înșiși din evenimente sînt vizibile atît cît transpare din afară, fără explicitarea lor prin dialog. Dragoş Bucur face vizibilă trecerea de la frămîntările legate de bănuielile personajului său despre crime la lămurirea sa asupra motivelor lor doar prin mimică, fără să articuleze vreodată temerile sale. Abţinerea de la psihologizarea personajelor şi natura contemplativă a cadrelor sînt tehnici ale esteticii realiste pe care Mirică le foloseşte aici pentru a spori efectele de thriller, de mister sau de tensiune, pentru a impune un ritm, alături de altele complet opuse – spre exemplu, tremuratul accentuat al camerei în momentele încordate. Însă personajele nu ajung să capete o reală rotunjime, rămînînd mai apropiate de nişte tipologii. Naraţiunea conţine şi ea dispariţii care nu sînt explicitate, cazuri care nu sînt rezolvate şi decizii nemotivate puse sub semnul misterului, dar care ascund probleme narative. Per total însă, nu posibilitatea de a crea naraţiuni coerente pare să fie riscul său principal (iar din punct de vedere al elementelor stilistice cu atît mai puţin), cît complacerea în forme bine realizate tehnic, dar stereotipe, de sub care e mai greu să răzbată o voce distinctă.

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe