Oamenii din container

● Mies vailla menneisyyttä / Omul fără trecut (Finlanda, Germania, 2002), de Aki Kaurismäki.

Umanismul bătrîior al finlandezului Aki Kaurismäki se simte din ce în ce mai revigorant astăzi, în plină derivă autoritară a societăților. Mărturie stau imaginile care compun cunoscutul său titlu Omul fără trecut, unde cineastul invită din nou la rampă figurile deposedate ale prezentului, îndreptînd asupra lor o lumină blîndă și caldă, specifică mai curînd lămpilor de pe vremuri decît neoanelor contemporane. Într-adevăr, există cu siguranță o latură vintage a lucrăturii, perceptibilă nu doar prin mașinile cu forme arhaice și prin radiourile cu antenă care se văd convocate periodic în cadru, ci mai cu seamă prin tonalitatea „săracă cu duhul” a filmului, care se poziționează cu voioșie de partea inocenților, a celor în continuare incapabili să discearnă cu precizie mecanismele cinice care mișcă lumea. O veselie fără pretenții parcurge astfel tot filmul, construit după chipul acestui bărbat descris în titlu, care a uitat totul și e dispus să ia viața așa cum pică, fără încrîncenare: nu atît o morală defetistă, ci un semn de recunoștință și recunoaștere (în sensul unei afinități fundamentale) pentru aceia care opun legii capitaliste mutismul modestiei. Ca o aducere aminte a faptului că rezistența poate lua naștere la fel de bine departe de lume și de sloganurile ideologiei.

Privite astfel, prin optica unei dureri sociale care se prelinge în sînul acestei comunități surprinse în film, personajele nu mai sînt simple marionete ale alienării și ale ratării: însăși dorința acestora de a se menține la margine, înspre periferia industrială a Capitalei (zona portuară cu utilajele sale uitate pe terenuri virane năpădite de buruieni e filmată foarte frumos), echivalează cu o evadare asumată, cu refuzul respectării unor dictate care incită la dezbinare și atac. Modul în care Kaurismäki orchestrează interacțiunile acestor oameni invizibili este, de altfel, cît se poate de grăitor, căci fiecare dialog poartă în el sîmburii unor transformări materiale în țesutul realului: fiecare dorește ceva – unii doresc să vîndă la suprapreț sau să facă rău, în timp ce alții doresc doar o masă caldă –, iar cele mai frumoase momente vin atunci cînd tranzacțiile de orice fel lasă locul unui transfer imposibil de cuantificat, sub forma unei împărtășiri a sensibilului, pentru a prelua expresia filosofului Jacques Rancière. Viețile acestea atît de complexe în simplitatea lor prind atunci să se anime în jurul unor sticle de bere cumpărate cu bani strînși din greu, în fața unui costum primit din donații sau în timpul unui concert de rock’n’roll improvizat, dovadă vie că nu totul e pierdut.

Filmul ne poartă astfel prin cartierele populare ale unei societăți underground – de la cantine sociale la șantiere navale –, și o face fără mizerabilism sau ceremonie, cultivînd o voluptate a privirii solidare și o bucurie a apartenenței care îi evocă deopotrivă pe Fassbinder (sesiunile de filosofare nocturnă prin spelunci) și pe Guédiguian (plăcerea traiului în comun, la adăpost de ochii bogaților). Explozia necontrolată a intrigii o fi ea sacrificată în favoarea unor potriviri dumnezeiești, dar tocmai aceste potriviri fac din invențiile lui Kaurismäki adevărate pilde solare sub scoarța cărora intuim o furie care știe cît are de pierdut – în termeni de eficiență – dacă se lasă expusă la întîmplare, fără formă. Tocmai de aceea trebuie să îl luăm pe acest om fără trecut drept o metaforă literală pentru indivizii fără nume peste care imaginile mediatice omniprezente survolează în grabă abandonîndu-i sorții lor nedrepte, între pereții unor locuințe precare. În sensul ăsta, gestul de cineast al lui Kaurismäki nu e militant per se, dar se lasă totuși infuzat de memoria tot mai cețoasă a luptelor sociale de odinioară. Omul fără trecut e atunci acel paria căruia trebuie să i se reamintească bogăția propriei istorii și să i se redea știința vorbirii, pentru a-și construi cu propriile mîini o viață mai demnă.

Într-o scenă din finalul filmului, vedem cum protagonistul (Markku Peltola) este atacat din nou de aceiași indivizi fără căpătîi care l-au lăsat fără suflare și i-au tulburat memoria la început. Doar că între timp omul nostru a descoperit puterea solidarității, iar mîinile sale tăbăcite – în trecut era muncitor – au fost privite cu compasiunea și admirația celor care știu din proprie experiență prin ce greutăți a trecut. Utopia filmului nu e naivă: ca la Chaplin, voia bună vine din abilitatea vagabondului de a primi lovitură după lovitură cu o seninătate nebănuită, pe care agresorul o identifică drept prostie. Însă din acea noapte care părea fără ieșire, săracul va fi învățat să se apere. Omul fără trecut descoperă iubirea și prietenia; conștient de însemnătatea acestei mici aventuri, își va putea îmbrățișa pînă la capăt statutul de anonim – în acest anonimat constă forța sa –, strecurîndu-se cu dexteritate prin faliile societății noastre hipercontrolate și izbutind din nou și din nou să scoată capul înspre terenurile nebalizate, lipsite de frontiere, acolo unde e de găsit libertatea.

Omul fără trecut va fi proiectat la Cinemateca Eforie joi, 7 aprilie.

Victor Morozov este critic de film.