O vară de neuitat

9 aprilie 2019   Film

● Leto / O vară rock’n’roll (Rusia-Franța, 2018), de Kirill Serebrennikov. 

Poate vă mai amintiți precedentele filme ale rusului Kirill Serebrennikov, Izmena (2012) și (M)uchenik (2016): primul, o dramă despre adulter care îi face cu ochiul lui Hitchcock, e cinic cu personajele și intimidant cu spectatorul; al doilea pune în scenă o dialectică destul de searbădă de tip fanatism-religios-versus-rațiune și, chiar dacă prezintă mai mult interes, rămîne cam demonstrativ. E cu atît mai mare surpriza provocată de Leto, acest film just care, pour une fois, ne smulge din îngheț, încheie socotelile cu depravarea morală – temă arhiuzată în cinema-ul rus recent –, oferindu-ne în schimb exact contrariul: un cînt – și un cîntec – arzător despre libertate, tinerețe, perseverență.

Sînt teme simple, în fond, dar cu atît mai vitale azi – iar forma perfect echilibrată, departe de teribilismul demonstrativ din trecut, în care le împachetează Serebrennikov, merită salutată. Să luăm secvența antologică de la începutul filmului, cea care povestește întîlnirea dintre Viktor Țoi – pe atunci un nobody – și Mike Naumenko – pe atunci star al trupei Zoopark. Lucrurile se petrec la marginea unei păduri, pe malul apei (cine a citit – și privit imaginile – din jurnalul de călătorie al lui Mihai Barbu Vînd kilometri își poate imagina): Mike cîntă, iar în jurul lui roiesc amici chercheliți și fete pe care camera lui Serebrennikov le transformă în nimfe enigmatice. E vara lui ’81 în URSS. E, totodată, primul moment în care Țoi, primit cu oarecare condescendență în sînul grupului, își poate da măsura talentului. Mike intuiește, zîmbind galeș, că în acele clipe asistă la nașterea unei legende, dar n-are cum să conștientizeze pe deplin acest lucru: e doar începutul. Iar filmul ne poartă, pornind de la aceste crîmpeie epifanice dintr-un peisaj vag tarkovskian, pînă în momentul în care același ­Mike nu va mai avea nici un dubiu: legenda s-a născut.

Acțiunea din Leto urmărește triunghiul amoros dintre cei doi cîntăreți și soția lui Mike, Natalia. Dar mizele sale depășesc un astfel de intimism duios. Esențial e tocmai acest punct intermediar – punct de cotitură – povestit în film: cînd, simultan, Țoi începe să își ia avînt (ca membru al trupei Garin și Hiperboloizii, redenumită apoi, nu chiar așa întîmplător, Kino), iar Naumenko începe să se stingă. Scurtul interval acoperit de film – o vară – permite ca lucrurile să nu devină evidente pînă la final, dar e limpede că Țoi survolează acea perioadă ca un zeu cu toate orizonturile disponibile (se vor închide brusc în 1990), în timp ce Naumenko – eternul maestru de ceremonii – aduce mai curînd a rege decăzut. Kino („cinema“), deci, e mai mult decît o coincidență: nu doar pentru că traiectoriile acestor cîntăreți furnizează materie de film cît cuprinde (Leto fiind bazat pe memoriile soției lui Naumenko), ci și pentru că de aura de figuri-cult a lui Mike, dar mai ales a lui Viktor, s-a ocupat cum se cuvine și cinema-ul (cei ce au văzut Igla al kazahului Rașid Nugmanov, cu un Țoi hipnotizant în rolul principal, știu despre ce vorbesc).

Teo Yoo (în rolul lui Viktor) și Irina Starșenbaum (în rolul Nataliei) au cu siguranță o poezie a lor – dar pentru mine cheia acestui film ține de personajul fabulos Mike Naumenko, interpretat de cîntărețul Roman Bilyk, la prima apariție ca actor. Mi-e greu să înțeleg cum de Serebrennikov – care în prezent a fost eliberat din arestul la domiciliu – a reușit acest salt de la personajele banale din trecut, afundate într-un marasm moral à la Zviaghințev, la niște prezențe de neuitat. Poziția lui Naumenko, așa cum o înfățișează filmul, e permanent una delicată: într-ale muzicii, rival al lui Țoi (și, probabil, pe undeva conștient că trebuie să îi lase locul de idol subversiv), dar, în același timp, protectorul, promotorul, sfătuitorul său; într-ale amorului – tot rival (căci Natalia cochetează fățiș cu Țoi), dar, în același timp, și prieten sincer. Pe parcursul filmului, Bilyk-Naumenko capătă alura unui personaj tragic, un veteran-aproape-de-has been, dar totuși plin de generozitate. Și probabil că tocmai acest tragism vaporos, la care se adaugă baladele de pe coloana sonoră, conferă filmului – altminteri un film solar – melancolia incomensurabilă care îl face atît de prețios.

Vorbeam mai sus de anumite mize mai importante ale lui Leto: inevitabil, filmul descrie o epocă, dar nu în termenii la care ne-am fi așteptat. Nici maniheism simplist de tip artiștii buni și kulturnicii răi, nici decalaje facile între muzica elevată făcută în bucătării îmbîcsite și cenzura de pe stradă. Din contra, Serebrennikov fructifică pe filon comic această tensiune (de văzut scena în care membrii Kino își supun versurile controlului de stat), iar încleștările obligatorii cu tovarășii aparatcici survin ca o potențare a actului artistic, ca o descărcare cathartică. Formidabile apar, în acest sens, secvențele de musical în care cineastul omagiază maniera de a „mîzgăli“ pelicula din Igla: sînt rupturi – mai bine zis, iruperi – cvasi-brechtiene, în care un mimetism față de muzica furioasă din Occident le permite acestor rockeri underground să își transforme jubilativ întreaga lume în teren de joc și de experiment: pe muzica unor T Rex sau Iggy Pop, roșiile devin proiectile, un vagon de tren devine cîmp de luptă. E una dintre lecțiile acestui film, care prezintă nostalgic tentative de a crea o enclavă liberă în mijlocul unei societăți strîmbe, de a pune bazele unor spații de solidaritate, de a visa la o lume care să corespundă definitiv dorințelor noastre. Iar cealaltă lecție, a lui Serebrennikov de această dată, e la fel de simplă: anume că cinema-ul poate – dacă nu cumva trebuie pur și simplu – să spună poveștile de care avem nevoie.

Leto rulează în cinematografe din 12 aprilie.

Victor Morozov este critic de film.

Mai multe