O reconstituire

7 decembrie 2016   Film

Remainder / Fragmentar (Germania, 2015), de Omer Fast. 

Debutul în lungmetraj al cunoscutului creator de artă video Omer Fast e o adaptare a cărţii omonime a lui Tom ­McCarthy, care ia forma cinematografică a unei reconstituiri. Pretextul narativ pentru dorinţa personajului principal de a pune la cale reînscenarea unui eveniment trecut traumatic e încercarea de a reveni la momentul unui accident suferit recent, prin prăbuşirea neaşteptată a unei construcţii de sticlă şi metal peste el, care îl aduce în stare de comă şi apoi semiamnezie, cu dificultăţi mari de a se reintegra în ceea ce se chema viaţa sa de pînă atunci. Nu îşi mai recunoaşte prietenii şi iubita, e prins între insomnii şi medicamente, devine fizic de nerecunoscut, ascuns sub o barbă, şi simpla deplasare prin apartamentul său ori efectuarea unor gesturi simple e înfăţişată în film ca o cursă cu obstacole. Procesul reconstituirii capătă, aşadar, conform unei linii tematice superuzitate de filmele despre memorie (de tipul Memento al lui C. Nolan), traseul narativ al unei anumite recuperări din trecut, care, însă, nefiind definită de Fast sub forma unui obiect clar (nu reiese limpede că acesta ar încerca să recupereze ceva din relaţia cu iubita sa, ca în Memento, o altă relaţie, sau un alt obiect, de pildă banii), urmează paşii recuperării mai abstracte a memoriei.

Avînd o activitate recunoscută în instalaţii video şi documentar (de tipul CNN Concatenated sau Spielberg’s List), abordarea de către Fast a acestui tip de intrigă şi a unui personaj destul de noir e pusă mai puţin în slujba obţinerii unui efect de imersiune a spectatorului în procesul devoalării unor evenimente incitante din trecut şi mai mult în slujba preocupărilor sale anterioare de stimulare a gîndirii spectatorului prin punerea faţă în faţă a unui eveniment trecut cu reprezentările sale. Personajul său ajunge, prin despăgubirile primite în urma accidentului nefericit, un miliardar excentric care îşi angajează o echipă de oameni pentru a-i construi, dirija şi interpreta propriile amintiri care i se revelează treptat-treptat: mai întîi imaginea unei case londoneze vechi pe care ajunge să o cumpere, apoi o parte dintre cei care o locuiesc pentru care angajează actori care să facă ceea ce îşi amintea că făceau oamenii reali din trecutul său, ajungînd în final la o explicitare şi o detaliere obsesive: pe acoperiş trebuie să se afle mereu pisicile pe care şi le aminteşte, de jos trebuie să se înalţe mirosul mîncării pregătite cîndva de vecina sa, de undeva de sus trebuie să răsune un pian. Din cînd în cînd, personajul recurge la un stop-cadru în care aceşti oameni vii sînt obligaţi să se comporte ca nişte imagini suspendate în timp. Construcţia eroului, care ar fi putut să devină interesantă pentru spectator fie prin empatia pe care ar stîrni-o situaţia gravă a bolii sale, fie prin interesul privind latura strălucitor-excentrică şi totodată bizar-înfricoşătoare a miliardarului, insistă mai degrabă pe apatia şi constanta sa preocupare pentru proiectul său. Progresiv, imaginea sa se suprapune imaginii unui regizor care coordonează în cele mai mici detalii un spectacol. Filmul pe care personajul-regizor îl concepe ajunge să ni se reveleze ca un heist movie (un film cu jaful unei bănci). Dacă în majoritatea filmelor avînd ca tematică recuperarea memoriei, flashback-urile personajului au o importanţă majoră, construind pas cu pas intriga, folosirea lor aici nu îmbogăţeşte cu prea multe informaţii peisajul filmului. Ele sugerează mai degrabă caracterul de spectre, de stafii venite să bîntuie al imaginilor trecute. Informaţiile ni se revelează treptat, pe măsură ce reconstituirea jafului e dezvoltată, repetată şi apoi pusă în scenă. Decorurile apar pe jumătate construite, pe jumătate încă ascunse sub un înveliş sau, în cazul personajelor, ascunse sub nişte costume care le fac indescifrabile feţele şi care se clarifică pe măsură ce povestea avansează. Construcţia narativă coincide şi ea cu preocupările constante ale artei lui Fast de a zdruncina linearitatea. Cele două evenimente se întîlnesc într-o construcţie circulară, în buclă, care se întoarce la momentul iniţial de la care plecase, înfăţişat ca un moment de graţie, de recuperare a trecutului şi, simultan, de prefigurare a viitorului. 

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe