O dramă realistă

14 martie 2017   Film

● I, Daniel Blake / Eu, Daniel ­Blake (Marea Britanie-Franţa-Belgia, 2016), de Ken Loach. 

Preocuparea regizorului Ken Loach (care a împlinit 80 de ani) pentru critica socială nu mai e de mult o noutate. În 1966 regizase drama BBC Cathy Come Home, care dezbătea problema persoanelor fără adăpost, înregistrînd o audienţă de circa un sfert din populaţia Marii Britanii şi iscînd discuții în presă şi în Parlament. Noua sa apariţie, care a beneficiat şi de o promovare privilegiată prin cîştigarea, anul trecut, a Premiului Palme d’Or al Festivalului de Film de la Cannes (al doilea cîştigat de Loach, după cel din 2006 pentru Mîngîierea vîntului), e de asemenea un film angajat politic şi social. Definit de Loach ca o peliculă despre „ineficienţa intenţionată a birocraţiei ca armă politică“, acesta a stîrnit destul de mult atenţia în societatea britanică, generînd – odată cu lansarea sa acolo în luna octombrie a anului trecut – dezbateri, vizionări în cadrul unor partide şi proiecţii gratuite pentru publicul larg (datorită fondurilor primite de la British Film Institute). Cît din această vîlvă ajunge să provoace schimbarea concretă a unor practici instituţionale e greu de estimat (în cazul lui Cathy Come Home şi a problemei persoanelor fără adăpost, Loach spusese că se schimbase doar regula conform căreia taţii nu puteau locui împreună cu soţiile şi copiii în centrele de adăpost). Dar în ceea ce priveşte scoaterea în evidenţă a unei probleme sociale bine cunoscute, dar rar discutate, şi angajarea unei societăţi în jurul conştientizării acesteia, filmul e vizibil eficient.

Felul în care Loach abordează problema asistenţei sociale din sistemul britanic e prin construirea unei drame aproape neorealiste (de tipul lui Umberto D., cu un bărbat mai în vîrstă şi o fată tînără devenită aici mamă a doi copii), în care renunţă la o prea mare detaliere (intriga e clasică şi schematică, fără cadre prea lungi sau o mizanscenă complexă) în detrimentul simplităţii cu care îşi însoţeşte mesajul. Unui bărbat trecut de prima tinereţe, dar activ, de meserie tîmplar, fără familie (soţia sa, pe care o îngrijise în perioada bolii, conform declaraţiilor sale, că e obişnuit să petreacă nopţi albe, murise), implicat în vieţile vecinilor (gata să le sară în ajutor ridicînd un pachet sau să îi bată la cap pe subiectul ducerii gunoiului şi al strîngerii mizeriei făcute de cîini), i se întîmplă să facă un atac de cord, în urma căruia nu mai poate munci. Conform doctorului cardiolog pe care îl vede, nu îşi poate continua serviciul, dar conform evaluării serviciului de asistenţă socială, stabilită în mod mecanic în urma aplicării unei grile care se dovedeşte ridicol de limitată (dacă îşi poate pune pălăria singur pe cap, poate să atingă o tastă de la telefon, fără vreo legătură cu problema sa la inimă), nu are destule puncte pentru a primi ajutor din partea statului. Forţat să facă apel şi să aştepte o perioadă nedeterminată răspunsul, e îndrumat să îşi caute de lucru (adică exact ceea ce nu poate să facă) şi e mustrat apoi că degeaba şi-a căutat, dacă nu are dovezi care să o demonstreze (prin imagini luate cu un smartphone, de pildă, pe care nu îl are). În lupta sa cu angajaţii sistemului de sănătate, aceştia par robotizaţi, puşi să funcţioneze strict pe baza unor regulamente şi împotriva propriilor lor conştiinţe. Atunci cînd una dintre angajate încearcă să îl ajute să completeze un formular care nu există decît online (ignorînd faptul că există şi oameni care nu ştiu să se folosească de calculatoare sau au nevoie de asistenţă), aceasta e dusă în biroul şefei şi mustrată pentru că ar crea un precedent. În concluzie, bărbatul e abandonat de serviciile sociale și lăsat – bolnav, incapabil să muncească și fără venituri – să moară de foame. Faptul că evenimentele prezentate sînt tragice nu e accentuat de film prin suspans (va reuși sau nu va reuși să supraviețuiască sistemului), ci mai degrabă în mod dedramatizat, lăsînd să se înțeleagă că povestea sa e una din multe altele, și nu una excepțională, tratînd evenimentele cu umor (negru), și transferînd tensiunea narativă poveștii unui personaj secundar, aflat într-o situație asemănătoare cu a lui, a femeii care, prin ineficiența aceluiași sistem, nu își poate crește cei doi copii și pe care el o ajută meșterindu-i prin casă. Momentul de intensitate dramatică maximă a filmului, bazat pe prestația actriței Hayley Squires, e cel în care, ajunsă la Banca de Alimente, de unde își poate lua gratis hrană și bunuri de larg consum, filmul ne lasă să vedem eșecul încercărilor sale de a-și ascunde foamea. Lăsată singură un moment printre conserve, femeia desface una și îi bea conținutul, pentru a cădea apoi într-o criză de vinovăție, generată de faptul că fusese văzută de ceilalți. Faptul că sărăcia devine un motiv de învinovățire socială tocmai a celor asistați reiese mai tîrziu, cînd fetița sa îi povestește că cineva o văzuse pe mama sa la Banca de Alimente și rîsese de ea la școală.

Pe de altă parte, această simplitate realistă e și destul de generală. Filmul nu explică, de pildă, de ce Katie nu își găsește de lucru, ne-o arată doar cîteva secunde punînd cîte un mesaj pe ușile caselor. Nu ne explică ce anume nu funcționează în problema lipsei locurilor de muncă. Atunci cînd optează să arate prăbușirea femeii sub presiunea acestui sistem și a pierderii stimei de sine ca punctul final al zdrobirii acestor oameni, o face prin recursul la niște stereotipii – prostituția ca unică salvare pentru Katie sau furtul din magazine. În același timp, povestea conține o ceva mai mare bogăție a detaliilor în atenția pe care o arată relațiilor dintre oameni, faptului că, dacă sistemul e bolnav, grija vecinilor și a unora dintre angajați arată că le pasă. 

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe