O demonstrație
Dream Scenario (SUA, 2023), de Kristoffer Borgli.
Între Ruben Östlund și David Cronenberg, cineastul Kristoffer Borgli practică o formă de satiră socială pîndită mereu de riscul ca poanta să degenereze în film de groază. Această instabilitate a registrului era deja vizibilă în precedentul Sick of Myself (2023), unde consecințele pretins inofensive ale unui medicament netestat deveneau dintr‑odată ditamai catastrofa, iar acest tratat șugubăț despre mileniali se transforma într‑o mostră cît se poate de materialistă a posibilităților șocante garantate de machiajul prostetic. Încă nu știu ce să cred despre joaca lui Borgli cu tonalitățile, pare ceva între meșteșug și confuzie. Îmi vine, pe alocuri, să îi salut îndrăzneala de a testa un discurs hibrid, fapt ce are meritul să complice o premisă altminteri lipsită de fantezie, să îi dinamiteze efectele scontate, să o îmbîrlige pe terenul imprevizibil al filmului de gen. Pe de altă parte, atunci cînd un film care se anunța la fel de lejer și chiar jovial precum Dream Scenario o cotește înspre slasher – o chestie în care fețele oamenilor sînt însîngerate și pocite în secvențe grafice –, avem tot dreptul, ca spectatori, să ne simțim oarecum trași pe sfoară.
Totul se petrece de parcă Borgli încă nu ar fi stăpîn pe mijloacele sale creative. Există o fragilitate a acestor narațiuni care ne împiedică să ne bucurăm de ele; cu alte cuvinte, există mereu pericolul ca Borgli să alunece dinspre witty spre cringe fără alt temei decît simpla flexare de mușchi regizorali, operațiune egocentristă care sfîrșește prin a ne abandona în brațele neînțelegerii: despre ce a fost vorba mai exact, dincolo de atenția cineastului față de propria semnătură? Cu siguranță, despre o experiență de vizionare. Dar avem toate motivele să vedem în acest act un fel de nerespectare a contractului original, cel în care Nicolas Cage juca un nene cu chelie și cu o existență cît se poate de banală, comod instalat în traiul său burghez. Acest personaj era interesant pentru că stîrnea un amestec de compătimire și ironie, dacă nu chiar respingere. Făcînd din acest arhetip al bărbatului alb de vîrstă mijlocie un fel de sex‑symbol deturnat – omul începe să apară în visurile întregului popor –, Borgli măcar se joacă cu căsuțele identitare ferecate, pe care le explodează. Dar cînd omul devine ținta unui linșaj mediatic, el nu mai poate genera decît milă și furie – milă la adresa sorții sale și furie îndreptată împotriva acestui aparat scenaristic ce ajunge, pe urmele vînătorii de vrăjitoare pe care o denunță, să se comporte la fel de dictatorial.
Borgli, desigur, are ceva de spus despre această eră în care trăim. În viziunea filmului, e o eră bazată pe fals și ipocrizie, în care ascensiunea pe scara celebrității e la fel de arbitrară ca și obligatoria decădere. Filmul are destule momente cu adevărat șarmante: secvența în care acest nou star este primit în biroul unei agenții de publicitate (cu Michael Cera pe post de spiriduș mega‑iritant, infestat de idei corporatiste) denotă acuitatea lui Borgli pentru novlimba plină de eufemisme a clasei creative puse în slujba marelui capital. E poate cel mai emoționant pasaj al poveștii, cu Cage care se opune propriei sale transformări în marcă înregistrată, menționînd, umil, că tot ce vrea e să poată publica o carte academică. Aș menționa, de asemenea, și gluma care survine odată cu cancel‑area personajului, căruia i se spune că, față de America, acolo unde a devenit persona non grata, în Franța rupe toate recordurile de vînzări! În rest, filmul este prea puțin inventiv – și prea cinic – pentru a ne convinge că îi pasă realmente de soarta propriului personaj.
Acest tip de sensibilitate vine, evident, în siajul filmelor nordice care l‑au propulsat pe Östlund la rangul de profet al găunoșeniei mecanismelor sociale din Occident. Ca și în cazul confratelui suedez, Borgli are aceeași meteahnă a filmului demonstrativ, cu atît mai verosimil cu cît are mai puțină aderență la realul non‑scenarizabil. Abia aici apare tezismul (un termen folosit adesea fără nici o acoperire pentru a descrie filmele politice): în matematismul lipsit de orice contradicție cu care cei doi își construiesc filmele. Aceste filme sînt de o claritate imparabilă: nu putem decît să speculăm asupra relației tot mai firave pe care o întrețin cu cinema‑ul în accepțiunea sa de organizare cadrată a timpului și spațiului, care aici se vede înlocuită de o lungă expozițiune jurnalistică. Produs de A24, aceeași companie responsabilă, mai devreme în 2023, de Beau Is Afraid, o altă poveste rocambolescă pusă în slujba unui personaj cu chelie și burtă, Dream Scenario parafează una dintre principalele idei indie din cinema‑ul american de azi: măscărirea tragicomică a unor actori pînă în punctul în care devin aproape imposibil de recunoscut, altoită pe cîteva noțiuni vulgarizate desprinse din psihanaliza de canapea.
Dream Scenario rulează în cinematografe din 29 decembrie.
Victor Morozov este critic de film.