„O conservă a unor epoci şi a unor proiecte medicale utopice“ – interviu cu regizorul Alexandru SOLOMON

10 octombrie 2017   Film

Documentarul Ouăle lui Tarzan al lui Alexandru Solomon e despre Institutul de Primatologie din Suhumi, dar și despre o lume suspendată istoric. Despre un post-comunism încremenit, în care se amestecă nostalgia, gloria științifică, folclorul legat de experimentele făcute pe maimuțe. Exotic și atașant, filmul lui Solomon propune o călătorie sentimentală și umană în Abhazia.

Cum ați aflat despre această lume/poveste?

Căutam povești despre mitul tinereții fără bătrînețe și despre experimente medicale legate de prelungirea vieții. Așa am găsit, într-o carte a lui Lucian Boia, o referință la un anume doctor Voronoff care făcea transplanturi de testicule de maimuță la bătrîni bogați, în anii 1920 1930. Pornind de la el, am ajuns să citesc despre Ivanov, medicul care a inspirat ideea stabilirii unei colonii de maimuțe pentru cercetări medicale în Caucazul sovietic în aceeași perioadă. Apoi am aflat că acest institut mai există și am fost acolo pentru prima dată în august 2011, cu ocazia unui congres de primatologie.

Odată convins că vreți să filmați un documentar în Abhazia, la Institutul de Primatologie din Suhumi, unde s-au făcut și se fac experimente medicale pe maimuţe, prin ce etape ați trecut?

Începînd din 2011 am călătorit în fiecare an în Abhazia. Scriam și rescriam proiectul în paralel, încercînd să găsesc finanțare. Am căutat să citesc cît mai mult despre primatologie, despre experimentele medicale, dar și despre ecourile lor în artă și litere, despre Caucaz etc. Am învățat cît de cît rusește. După vreun an, am primit sprijin pentru dezvoltare, iar finanțarea pentru producție a venit abia prin 2014-15. Am fost la Moscova de mai multe ori, atît pentru arhivele de documente legate de institut și de doctorul Ivanov, cît și pentru materialele filmate la institut sau în Abhazia. Din toamna lui 2015 am mers la filmare cu echipă completă (Radu Gorgos – imagine, Marin Cazacu – sunet, Anton Breiner – asistent regie și interpret, Titi Gavrilă – asistent tehnic). Ultima oară am filmat în august 2016, la cel de-al treilea congres de primatologie. (Ele se țin la cinci ani și cu ocazia lor e sărbătorit și profesorul Lapin, fostul director al institutului. În 2016, împlinise 95 de ani.)

O limbă și un spațiu necunoscute nu v-au speriat? Interacțiunea mediată, suprapusă peste cea a camerei, nu-i schimbă și mai mult pe protagoniști?

Am vrut să mă înstrăinez cît mai mult cu filmul ăsta. Limba a fost un obstacol, mai ales la început. Apoi, cum ziceam, am încercat să învăț rusa. N-am ajuns la un nivel prea grozav, dar puteam urmări conversația, puteam să reacționez cu întrebări fără să mai aștept traducerea, citeam cît de cît. Am construit o relație cu protagoniștii în toți anii aceștia; poți comunica cu oamenii și altfel, nu numai verbal. N-am simțit o piedică. În plus, traducerea te obligă să fii mai precis în întrebări și reacții; dacă în limba ta anumite ambiguități trec și sensul se comunică, de bine, de rău, pentru traducere trebuie să fii mai clar, mai țintit. Și faptul că nu poți urmări complet ce se spune te face să te uiți la alte lucruri, non-verbale.

Scenele cu femeia care lucrează la institut și crește puiul de maimuță acasă și stă cu el pe bancă în parc și cere bani, pentru cei care vor să-l mîngîie și să-l fotografieze, are și o candoare, și o tristețe infinite. Pare imaginea perfectă a acestui spațiu. Cînd ați decis că optați pentru această formulă de documentar în care să surprindeți și mecanismele unui spațiu exotic, și povestea punctuală a experimentelor?

Sentimentul că lucrurile stau pe loc e foarte puternic acolo. Timpul se scurge altfel. Sigur că sînt mult mai aproape de Orient, clima e subtropicală, vara e mai lungă… Politic vorbind, zona e suspendată, ca în orice conflict înghețat. Dar, în același timp, oamenii trăiesc, își construiesc speranțe, cariere, familii. Și într-adevăr, poate că ceva se întîmplă, pentru că – dincolo de acest post-comunism încremenit – există tot timpul un soi de mișcare. Abhazia a trecut printr-o perioadă mult mai proastă: după războiul din 1992-1993 au urmat opt ani de blocadă – inclusiv granița rusească a fost închisă. Criminalitatea era în toi, lipseau lucruri de bază. Eu am călătorit acolo într-o perioadă de acalmie și oarece îmbunătățiri. Turismul a reînceput să funcționeze (cred că în ultimul an au fost acolo cca 1,6 milioane de turiști ruși), erau mai puține pene de curent etc. Lucrurile se mișcă tot timpul și mental. Nu neapărat într-o direcție pe care am considera-o „progresistă“, după standardele noastre. Dar care mai sînt standardele „noastre“, occidentale sau europene, cînd în toată lumea există pulsiuni puternice de întoarcere la rădăcini – etnice, religioase, rasiale? Așa încît Abhazia mi s-a părut un microcosm care reflectă în nuanțe exacerbate ce se petrece cu omenirea azi. Spaimele ei, replierea în sine, dorința de întoarcere într-un trecut aurit și conservat într-un borcan bine sigilat. Mi s-a părut că – dacă institutul este o conservă a unei epoci și a unor proiecte medicale utopice – țara în mijlocul căreia se află institutul este peisajul perfect pentru această poveste. Și trebuia să lărgesc cadrul: pornind de la cuștile de maimuțe și oamenii care se învîrt în jurul lor, pînă ce se vede orașul și felul în care trăiesc acești oameni și apoi ieșind din Abhazia, dincolo de granița rusească. De la un punct încolo, mi s-a părut evident că filmul trebuie să aibă forma unui soi de zoom out.

Există un folclor sau tot felul de speculații legate de experimentele făcute în anii de glorie ai institutului?

Sigur, acest folclor apasă ca un soi de păcat inițial asupra institutului. Vorbesc de experimentele de hibridizare om maimuță proiectate de doctorul Ivanov și pe care n-a reușit niciodată să le pună în aplicare la Suhumi. În presa anilor 1920 se vorbea despre aceste experimente și, pornind de la ele, Bulgakov a scris Inimă de cîine, iar Alexei Tolstoi a compus un libret pentru opera Orango pe care Șostakovici n-a mai terminat-o. Folclorul a fost reactivat mai ales în anii de după prăbușirea URSS, cînd au apărut legendele despre ideea lui Stalin de a folosi acest hibrid ca pe o nouă rasă obedientă, puternică. Sau cînd în presa vestică s-au vehiculat tot felul de alte speculații, centrate pe răspîndirea unor viruși (inclusiv HIV), născuți chipurile din aceste experimente. Apoi, există un folclor mai „luminos“, bazat pe realizările științifice ale institutului din anii 1950-1970, care este adevărata epocă de glorie a institutului. Atunci s-au descoperit acolo mai multe vaccinuri importante, a fost investigată natura virală a unor tipuri de cancer, s-au trimis maimuțe în cosmos și s-a lucrat mult asupra consecințelor medicale ale iradierii.

Ce v-a izbit/cucerit cînd ați ajuns prima dată în Abhazia? Ce știați și ce ați descoperit?

Frumusețea și bogăția naturală a locurilor m-au fermecat de la început. Dar am descoperit la un moment dat că și vegetația din Abhazia este rodul unei intervenții umane: în aceiași ani în care se puneau bazele Institutului primatologic, botaniștii sovietici au populat țara cu tot felul de specii exotice care astăzi fac parte din peisaj. Apoi, am avut de la început senzația că mă aflu într-un loc imaginar, inexistent pe hărțile oficiale ale lumii. Treptat, am început să văd mai ales asemănările cu lumea noastră, nesiguranța ei identitară, recursul la misticism și religie. Țara pare un decor în care este vizibilă, fizic, ruina ideologiilor epocii moderne. Totul trebuie reinventat, dar nimeni nu știe, de fapt, de unde ar trebui reînceput.

În această capsulă a timpului, totul pare posibil. Cît de deschiși sînt oamenii în lipsa speranței? Și mă gîndesc acum, în special, la cercetătorii tineri.

N-aș spune că speranța nu există, din contra, ea se manifestă paradoxal acolo. Cercetătorii tineri sînt foarte angajați în construcția (sau descoperirea) unei identități abhaze. De altfel, mi-au reproșat că această speranță se simte prea puțin în film, că am surprins prea puțin din colțurile renovate, din micile schimbări pozitive pe care ei le vînează îndărătnic. Aceleași reproșuri pe care le auzi apropo de filmele românești de la publicul de aici.

Cît de puternică e nostalgia după vremurile de glorie ale institutului și ale URSS-ului?

Generația vîrstnică e, evident, foarte nostalgică. Pentru ei, căderea URSS a însemnat nu numai distrugerea sistemului în care știința avea un statut de prestigiu, dar și deschiderea cutiei Pandorei, din care au ieșit demonii naționalismului. Nu vor să accepte că germenii distrugerii, oprimarea minorităților și politica de antagonizare între georgieni și abhazi au făcut parte din strategia sovietică. Generația tînără resimte mai degrabă izolarea țării, faptul că Abhazia nu e recunoscută ca stat, ca pe o șansă ratată, o nedreptate.

S-a mai făcut vreun film documentar acolo?

Da, s-a mai făcut un documentar olandez la institut, acum aproape zece ani. Asta nu m-a ajutat, pentru că protagoniștii percepuseră rău experiența aceea, se simțeau trădați de filmul respectiv și erau mai mefienți, la început, față de mine.

Cum s-a schimbat lumea documentarului de cînd ați debutat?

Nu ne ajung paginile revistei ca să vorbim despre schimbările din lumea documentarului în ultimii 25 de ani, de cînd am început să lucrez pe cîmpul ăsta. În două-trei propoziții pot să spun așa: pe de o parte, s-au șters tot mai mult granițele dintre genurile cinematografice și practicile documentare au ajuns să năpădească multe alte teritorii (platforme online, teatru, dans etc.). Pe de altă parte, mass-media instituțională a devenit din ce în ce mai puțin dispusă să riște cu forme documentare mai libere, mai puțin formatate, care lasă loc spectatorului să gîndească singur. Ne tratează ca și cum am fi din ce în ce mai proști.

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe