Nu te supăra, frate

1 iunie 2022   Film

● Frère et sœur (Franța, 2022), de Arnaud Desplechin.

Lansam în numărul trecut o speculație cu privire la noul film al lui Arnaud Desplechin, plecat între timp cu mîna goală de la Cannes. Lucru, de altfel, deloc surprinzător, într-atît de legat este acest Frère et sœur de o anumită sensibilitate franceză greu exportabilă, care vede în reuniunea familială din jurul unui pat de spital un prilej numai bun pentru explozii (prea) controlate de sentiment și de mizanscenă. Orișicum, filmul promite să redea ora exactă într-o filmografie aflată în derivă: mai complex și mai ambițios decît ultimele titluri care o compun, el are ceva din aerul unui bilanț de etapă ce ne invită să avansăm două sau trei concluzii despre arta actuală a cineastului. Întîi de toate, acesta s-a instalat la vîrful a ceea ce trebuie numit încă o dată qualité française, adică acea tradiție desuetă, pompos-literară și cam bătrînicioasă pe care o denunța cu patos tînărul François Truffaut încă din anii ’50 și care, de bună seamă, supraviețuiește bine-mersi și azi. Desplechin se înscrie în rîndurile acestui „cinema de babac”, cum i se mai zicea, cu bunăvoință și seninătate – și poate că vom ajunge să vedem în operele lui, peste ani, o interesantă oglindire a societății vremurilor noastre, așa cum ne emoționează astăzi un film din anii ’30 de Claude Autant-Lara, care ne-arată viața de la velodrom și din crîșmă.

Pînă atunci, însă, Frère et sœur rămîne ilustrativ pentru un cinema anchilozat, cu trăiri rezonabile – însăși lipsa de măsură a pasiunilor sfîrșește prin a fi „rezonabilă”, necesară – și morală burgheză. Limitele acestui cinema, incapabil să scoată capul din „ale lui”, sînt vizibile în secvențele cu Cosmina Stratan, care interpretează un personaj atît de caricatural-clișeist – o tinerică româncă timorată și foarte săracă, ce locuiește într-un cămin precar și tremură de admirație pentru marea doamnă a scenei care e actrița de succes jucată de Marion Cotillard –, încît acesta devine ca un simbol pentru tot ce nu e croit după imaginea filmului, adică tot ce nu e atît de simandicos și obosit. De altfel, impresia mea e că Desplechin reușește aici contraperformanța notabilă de a-și dirija actorii principali suficient de neinspirat – actrița jucată de Cotillard, bunăoară, e o fîntînă de glicerină perfect antipatică – pentru ca orice interacțiune cu indivizi episodici să aducă cu ea bruma adevărului. Morală: un film bun nu e aproape niciodată rodul unor interpretări excepționale pe linie, ci o colaborare între oameni care sună fals și oameni care poartă cu ei emoția reală – și poate n-ar fi stricat ca Desplechin să fi avut mai multă încredere în muritorul de rînd, pentru a mai dilua din glicemia jocului acestor staruri.

Altminteri, filmul e o risipă de nume mari (Melvil Poupaud, Golshifteh Farahani...) chemate să livreze grimase în gros-plan, pe o partitură cît se poate de teatrală. Mă grăbesc totuși să adaug că Frère et sœur demonstrează, dincolo de notele sale false, că Desplechin este un remarcabil cineast al resentimentului: pe cît de banale sînt scenele de apropiere sufletească pe care le filmează, pe-atît de puternică se dovedește teroarea gravă pe care știe să o injecteze în clipele de confruntare – și filmul face bine să înceapă cu o astfel de scenă de ură autentică –, cele care îl recomandă drept un cineast indispensabil al rupturilor dintre oameni. Există un triumf în Frère et sœur și nu putem decît să regretăm că durează numai cîteva minute: o vedem acolo pe Marion Cotillard, slăbită și palidă, intrînd într-o farmacie cu o rețetă de anxiolitice și antidepresive. Părinții sînt amîndoi în spital, iar de fratele ei o separă un hău de netrecut. Medicul – un tînăr de culoare – îi pregătește circumspect medicamentele, dar ea se grăbește să le și dea pe gît. Omul se simte atunci dator să o atenționeze, moment în care ea izbucnește într-o reacție primară de furie: „Ce știi tu despre viața mea?”. Îmi place scena asta, fiindcă e ca un punct-limită în tentativa filmului de a descrie violența acestei lumi politicoase și codate care e burghezia: aici, însă, pustula se sparge și dă pe-afară puroiul urii – care e o ură autodistructivă și irațională la adresa propriei vieți, combinată cu o ură de clasă care abia acum reușește să se afirme fără precauții.

Frère et sœur începe să existe abia aici, odată cu jocul actoricesc dispus să meargă cu o treaptă mai sus înspre nebunie, în numele unei idei sumbre, care n-are nevoie să fie rostită pentru a fi înțeleasă în consecințele sale adînci. În rest, filmul e lăfăiala acelora care scormonesc compulsiv în cutia cu secrete familiale, fabricîndu-și de la zero probleme și supărări false, în lipsa unora prea reale pentru a cunoaște vreun happy end (e rostul acestei întîlniri condescendente și artificiale dintre actriță și românca naivă). Munca lui Desplechin e însă mai grea decît pare, fiindcă solicită fidelitate față de niște personaje demne de dispreț – spre lauda lui, în nici un moment Frère et sœur nu lasă impresia că ar aparține unui ins mai deștept decît oamenii cărora pretinde să le dea viață. E de privit această voluptate reală în parcurgerea traseului biografic al distrugerii de dragul distrugerii. Căci există o diferență fundamentală între urletul acestei femei privilegiate, care are nevoie de ajutor și știe prea bine că nu-l poate obține de la nimeni, și maimuțărelile de pe scenă ale suedezului Ruben Östlund, a nu știu cîta Palme d’Or de tristă amintire din ultimii ani: e diferența dintre un film de nădejde, chiar dacă demodat (cinema-ul ca o modestă privire în plus) și un film inamic (cinema-ul ca artă a fariseilor).

Victor Morozov este critic de film.

Mai multe