„Nu există nici o lege care să-mi interzică să arăt ce vreau“ – interviu cu Abdellatif KECHICHE

Născut în Tunisia în 1960, s-a mutat împreună cu familia în Franţa, cînd avea 6 ani. Se consideră regizor francez, nu tunisian. Şi-a început cariera în cinematografie ca actor şi a debutat cu lungmetrajul La Faute à Voltaire, în 2000 (Leul Viitorului pentru film de debut, Veneţia). Au urmat L’Esquive (2003, Premiul César pentru cel mai bun film), La graine et le mulet (2007, Premiul César pentru cel mai bun film), Vénus noire (2010) şi La vie d’Adèle (2013, Palme d'Or, Cannes). La vie d’Adèle e povestea de iubire dintre două tinere femei (interpretate de Adle Exarchopoulos şi Léa Seydoux), spusă, zic unii, cu multă tandreţe, sau, zic alţii, cu o privire excesiv de masculină. Filmul a provocat un scandal încă de la primele proiecţii la Cannes: mai întîi, tehnicienii care lucraseră la film au susţinut c-au fost ţinuţi peste orele stabilite prin contract; apoi, autoarea benzii desenate care stă la baza filmului a spus că relaţia dintre cele două femei e "neconvingătoare şi ridicolă"; apoi, Léa Seydoux a declarat că se simte umilită şi ruşinată de ce le-a pus Kechiche să facă pe platou. Regizorul a fost invitatul special al evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest (25-31 octombrie), ocazie cu care a putut sta de vorbă cu jurnaliştii români, departe de inflamările şi de exaltările presei franceze.

Una dintre primele scene din filmul dumneavoastră se petrece la ora de literatură: o elevă citeşte un fragment din romanul lui Marivaux La vie de Marianne, printre care şi fraza „Sînt femeie“, şi e întreruptă de o voce de bărbat, cea a profesorului ei, care-i spune: „Nu citi aşa, trebuie să ai altă intonaţie...“ Anunţă această scenă, în vreun fel, ce urmează să faceţi în La vie d’Adèle?  

E o întrebare bună. Într-un anumit sens, da. Să spunem că îl provoc astfel pe spectator să devină conştient de intenţia mea, aceea de a spune povestea unei femei, a unei fete care devine femeie, împreună cu tot ce mai presupune această devenire.

E vorba, de asemenea, de o poveste de iubire între două femei. Înainte de a începe filmările, aţi vorbit cu femei despre asta, sau aţi mers pe propria intuiţie?

Mă întrebaţi dacă au existat femei care să-mi povestească istoriile lor de amor? Păi, asta ni se întîmplă mereu în viaţă. Şi femeile, şi bărbaţii mi-au vorbit de-a lungul vieţii despre experienţele lor amoroase, independent de lucrul la acest film. Nu e ca şi cum mi-aş fi spus: „Acum o să fac un film cu o poveste de iubire, deci trebuie să mă documentez, să aflu ce e dragostea, cum iubim etc.“ E despre iubire şi-atît, nu trebuie să cercetezi suplimentar.

Cînd v-aţi îndrăgostit prima dată?  

A, eram copil.

Înainte sau după ce v-aţi mutat în Franţa?  

Vreţi să vă spun vîrsta exactă? (rîde)

Eram doar curioasă. Pentru că, de obicei, cînd vorbim despre iubire, o facem din perspectiva propriilor experienţe.

Sigur, aşa e. Doar că experienţele noastre în materie de dragoste sau de despărţire sînt identice. Suferim cu toţii la fel în urma unei despărţiri. 

S-a spus despre filmul dvs. că e făcut de un bărbat care nu înţelege nimic din ce poate însemna dragostea unei femei.  

E o critică oarecum absurdă şi lipsită de sens. Nu spune, de fapt, nimic. Celor care-mi zic: „Nu ştii nimic despre dragostea dintre două femei“ sau „Nu ştii ce-i femeia“, îmi vine să le răspund: „Atunci, definiţi voi femeia. Bărbaţii şi femeile încearcă de secole întregi să-şi dea seama cine sînt, ce simt...“ Pe cei care-şi arogă dreptul de a „cunoaşte“ subiectul, aş vrea să-i întreb de unde au legitimitatea asta care-i face să creadă că ei cunosc subiectul mai bine decît mine.

Credeţi că există un raport de forţă între un regizor şi actorii cu care lucrează?

Cred că actorii au o mare putere asupra regizorului. (rîde) Regizorul este servitorul actorilor săi. În cazul filmului La vie d’Adèle, stăpînul a fost chiar Adèle Exarchopoulos. Ea a avut cea mai mare putere. Doar filmul îi poartă numele, nu?

Există o limită în ceea ce-i poate cere un regizor unui actor?

Atîta vreme cît un actor îşi ia angajamentul de a face ceea ce i se cere, ceea ce e visat sau e scris, nu există limită. Numai să nu-l omori sau să-i tai vreun membru (rîde). Din moment ce doi oameni majori se pun de acord pentru a arăta împreună o imagine, atunci asta e suficient. Nu există nici o lege care să-mi interzică să arăt ce vreau. Ceea ce ar trebui, poate, interzis, sînt actorii care sînt de-acord la început, şi care apoi nu mai sînt. E nesănătos.

Adèle Exarchopoulos spunea, într-un interviu: „Camera era atît de aproape de noi, încît trebuia să dăm totul. Abdellatif voia să captureze sufletele noastre.“ Credeţi că aţi reuşit?

Da, măcar o mică parte.

Mă gîndeam, de pildă, la Cassavetes, care reuşeşte să facă acest lucru într-un mod puţin diferit, fără corpuri expuse, fără scene de sex...  

E ceva ce ţine mai degrabă de instinct, de dorinţa de a privi o parte anume a feţei, o expresie, o mişcare, o emoţie chiar... E greu de explicat de ce îţi vine să filmezi într-un fel sau într-altul. Privirea, ritmul... vin din subconştient. Nu fac lucrurile spunîndu-mi „vreau să provoc asta şi asta“, ci „asta mă provoacă pe mine“, în speranţa că îi va provoca şi pe spectatori.

Se spune despre dvs. că sînteţi un regizor naturalist, că reprezentaţi realitatea fără intervenţii cosmetizante. Cu toate astea, aţi declarat într-un interviu că aţi filmat scenele de sex din La vie d’Adèle ca şi cum ar fi fost picturi sau sculpturi, că v-aţi străduit ca ele să „arate frumos“, că trebuiau să capete o dimensiune estetică.

Cred că în tot filmul există o dimensiune estetică. Probabil că am insistat în momentele acelea pentru că era vorba de scene mai picturale, în care se văd corpurile... Îmi doream să dau adîncime cu ajutorul luminilor. Poate c-am spus asta ca să nu spun că... sau poate că, pur şi simplu, n-avea nici un sens s-o spun. (rîde)

Cîte zile aţi filmat faimoasa scenă de sex, pînă v-aţi decis la versiunea care a rămas în film?

Am filmat mai multe scene, din care apoi am montat una singură. Ele erau răspîndite de-a lungul scenariului şi arătau evoluţia personajului (le-am păstrat în varianta lungă a filmului), dar, odată ajunşi la montaj, am decis că va rămîne una singură. Am filmat două-trei scene înainte de scena visului erotic (în versiunea iniţială, erau mai multe vise), şi asta a funcţionat ca un fel de „încălzire“.

În Vénus noire, la tribunal, avocatul acuzării îi spune proprietarului lui Saartjie: „Dvs. exploataţi această femeie!“, iar el răspunde: „E doar un spectacol!“ Acest schimb de replici pare să rezume, într-un fel, ceea ce vi s-a reproşat în ultima vreme, inclusiv acuzele formulate de Léa Seydoux.

Da, m-am gîndit şi eu la asta. Cînd Saartjie Baartman, femeia „exploatată“, depune mărturie (vorbele ei au rămas consemnate, sînt lucruri care s-au întîmplat în realitate), ea spune, cu toată demnitatea pe care o presupune un astfel de gest, că îşi face pur şi simplu meseria de artist, că joacă un rol. E amuzant de făcut o paralelă între ceea ce spune femeia aceea, care stătea 12 ore pe zi închisă într-o cuşcă, şi ceea ce spune o actriţă, în condiţiile de lucru de astăzi.  

Ce i-aţi răspunde Manohlei Dargis, critic de film la The New York Times, care scria, într-o corespondenţă de la Cannes: „Acest film vorbeşte mai degrabă despre dorinţele domnului Kechiche, decît despre orice altceva“?

Nu ştiu ce să zic, probabil că nu împărtăşim aceleaşi dorinţe. (rîde) Pe de altă parte, dorinţa creatorului se află la baza oricărui act de creaţie. De asta mi se pare un reproş fără sens. Oricum, vor fi oameni care să-i împărtăşească punctul de vedere. Cel puţin, nu va fi singură, ca mine.  

În aproape toate filmele dvs., există referinţe literare.

În toate filmele mele...

Şi în La Graine et le mulet?

Da, aşa e, acolo nu sînt. (rîde)

În general, personajele se descoperă pe ele însele şi descoperă viaţa prin intermediul cărţilor pe care le citesc, sau mai degrabă luîndu-le ca punct de plecare.

Da, cred în puterea artei de a ne marca viaţa, dar nu singură, ci ajutată de întîlnirile providenţiale, de destin, de hazard, pur şi simplu... Toate acestea ne hrănesc, într-un fel sau altul, viaţa noastră. Consolează, calmează, chestionează...

În ultima vreme, aţi fost acuzat de hărţuire, tiranie, manipulare etc. Dvs. cum vă simţiţi, de fapt?

Nu m-am aşteptat la nimic din toate astea. E întotdeauna neplăcut cînd cineva ţine morţiş să răspîndească astfel de lucruri despre tine, iar tu trebuie să te aperi. Am răspuns, măcar parţial, acestor acuze, într-un text pe care l-am publicat săptămîna trecută pe rue89.com. În orice caz, mi-au lăsat un gust amar.

E adevărat că următorul dvs. film s-ar putea să spună povestea de dragoste interzisă dintre Héloïse şi Abelard?

Da, e o poveste adevărată, care s-a întîmplat în secolul al XII-lea şi care a devenit, între timp, un soi de legendă. Am propria interpretare asupra acestei istorii, care e cu totul alta faţă de tot ce s-a spus şi s-a scris pînă acum. Am făcut o muncă de cercetare proprie unui istoric şi aş vrea să-mi pot prezenta propria viziune, care nu e absolut deloc conformistă. Îmi doresc mult să fac acest film, dar nu ştiu dacă voi avea curajul chiar acum. E un film de epocă, o poveste cu testicule tăiate... (rîde) 

Filmul La vie d’Adèle poate fi văzut în cinematografele din România începînd din 31 octombrie. 

a consemnat Luiza VASILIU 

Foto: D. Drăgan